Femeie singură într-o lume plină

　　　Percep uneori un sunet hârâit în urechile mele deja astupate la urletele dureroase pe care numai eu le auzeam, pentru că eu le scoteam. Urlam în mine pentru mine, fără să știu că fac asta.
        Privesc cu atenție, încercând să descopăr ce mașinărie monstruoasă a devenit inima mea, așa încât să-și înlocuiască bătaia ritmată cu acest hârâit obosit, și-mi dau seama că sunt pietrele din sufletul meu care încep să se așeze una peste alta, acolo unde le este locul, construind o "cetate" trainică rezistentă asediilor ulterioare, în care voi rămâne adăpostită eu, femeia singură.
　　　Ce înseamnă o femeie singură? Este ea diferită față de restul femeilor (ne)singure care merg alături de cineva pe un drum pe care nu sunt "nevoite" să îl străbată neînsoțite să-l străbată pe cont propriu?
　　　Aș putea spune da, ținând cont de faptul că viața mi-a oferit șansa de a trăi o vreme de cealaltă parte a baricadei. Aș putea spune nu, raportându-mă la aceeași experiență din care am înțeles că împletirea destinelor este o utopie care demonstrează că individualitatea fiecăruia dintre noi este atât de elocventă, chiar în interiorul cuplurilor, și că, de fapt, nu iubirea ci compromisul devine de cele mai multe ori magnetul care lipește cele două individualități distincte.
　　　Aș putea spune (nu)știu pentru că fiecare femeie are răspunsul în interiorul ei, și depinde de puterea ei de înțelegere, de acceptare și asumare să îl scoată la lumină și să-l poarte cu demnitate.
　　　Știu însă, că o femeie singură nu înseamnă o femeie vulnerabilă, nu înseamnă o femeie nesigură, nu înseamnă o femeie rătăcită, și că, dacă ea se află singură pe un drum al ei, nu înseamnă neapărat că nu va fi în stare să ajungă la destinație. Va întârzia poate, pe acea cărare mai mult decât dacă ar fi fost însoțită dar nu pentru că nu a avut cine să-i grăbească pașii, ci pentru că și-a dorit să zăbovească mai mult asupra lucrurilor care "o interesează" și nu doar asupra celor care "ne interesează"
　　　O femeie singură trăiește într-o lume plină de idei, păreri, prejudecăți, și de ce nu ostilități, din partea celor care consideră că (a)normalitatea lor afectează succesiunea zilelor și a nopților pe acest pământ, în care amorțeala sufletească, frustrarea închisă în suferința conjugală și rutina orbecăită, pipăită cu gust de buze mușcate la sânge, sunt "adevărata viață".
　　　Sinceritatea asumată mă îndeamnă să recunosc că, o vreme nici eu nu am avut curajul să privesc dincolo de lumea plină a vieții mele. Doar că destinul meu s-a despletit singur, coordonat de firele nevăzute ale Maestrului Călăuză, și m-a lăsat în aceeași lume plină, să-mi redescopăr puterea de a fi eu întreagă, în jumătate din mine. Și am încăput, nu pentru că sunt firavă, ci pentru că m-am remodelat după spațiul pe care l-am avut la dispoziție, reconstruindu-mă piatră cu piatră în ceea ce accept cu demnitate că sunt : femeie singură într-o lume plină !