Din jarul stins al nopții reci,
Am adunat cu mâna tremurândă,
Bucăți de lună risipite în veci,
Ce s-au pierdut secundă cu secundă.
Sunt cioburi mari de lună spartă,
Și prăbușită brusc peste pământ,
Sunt cioburi mici, frânturi de soartă,
Ce s-au cernut prin sita gând.
Eu n-am simțit sfârșitul ei,
Și n-am știut să o păstrez,
S-a stins ca dragostea unei femei,
Rămasă goală, fără miez.
Și într-o seară n-a mai fost,
Și am privit degeaba cerul,
Căci fără ea el n-avea rost,
Și-n locul ei zăream eterul.
Pășind încet prin întunericul intens,
Sub pasul meu aproape bâjbâit,
Am întâlnit un ciob imens,
Ce îmi cerea să îl ridic.
L-am pus oglindă la intrarea în viață,
Căci reflecta discret în unda lui,
Tot ce-mi stătea întipărit pe față,
Icoană blândă a sufletului.
Aveam un strop de lună spartă,
Dar altele pe jos mă așteptau,
Mi-aș fi dorit s-o am pe toată,
Căci fără lună suflete mureau.
Sursa Foto - Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu