Întrebările lor mă iau prin surprindere pentru că nu reușesc să-mi dau seama nici eu dacă am ceva.
Răspund invariabil: "nu am nimic", și pe măsură ce interiorizez cele spuse realizez că într-adevăr nu am nimic. Dar oare ceilalți au ceva?
Negația-afirmație dobândește o altă semnificație în mintea mea și lasă loc de interpretare, înlocuind absența unei stări de rău cu ideea de posesiune interioară.
"Nu am nimic" îmi repet eu încercând apoi să pun în balanța goală, într-o parte, ce nu am, sperând în ziua contrabalansării reale.
"Nu am trecut !" L-am lăsat să se ducă, trecând peste mine ca o furtună peste o mare violetă, trăgând în adâncuri tot ce nu mai putea rămâne la suprafață. L-am lăsat să înece conștient și asumat ani întregi din viața mea, gândindu-mă că astfel voi putea să nu devin eu însămi istorie.
"Nu am prezent !" Ba nu, greșesc pe ăsta chiar îl am, doar că este un prezent în care astăzi are nevoie să fie reparată. Mi-am propus să fac chiar eu lucrul ăsta, dar deocamdată nu știu care parte din ea are nevoie de intervenția mea fină.
Dacă aș repara dimineața atunci i-aș adăuga raze de soare și optimism, entuziasmul începutului și nerăbdarea ineditului, ce poate apărea la fiecare pas făcut înspre după-amiază.
Dacă aș repara miezul zilei, i-aș adăuga consistența fructului copt, ce a atins momentul potrivit pentru a fi cules și așezat pe farfurie pentru masa de prânz. M-aș hrăni cu speranța că miezul zilei este miezul vieții, intrat în carne, perceput ca acea clipă când îți dai seama și accepți liniștit că nu vei ști niciodată de unde vii și către ce te îndrepți.
Dacă aș repara înserarea i-aș adăuga frumusețea liniștită a asfințitului, așteptat nu cu resemnare, ci cu înțelegerea calmă, matură, că toate lucrurile au un sfârșit pe lumea asta, și că minusul și plusul infinitului din spatele și din fața noastră au rolul de a ne așeza ca pe niște puncte ascultătoare și calculate în ordinea universală.
Dacă aș repara noaptea i-aș adăuga o cunună de vise din care să fac parte, colindând nestingherită prin mințile și inimile celor care suferă, adormiți fiind, de insomnia căutării neîncetate a acelui ceva, nepătruns de gândirea lucidă, pe care ziua nu îl poate oferi.
Oricare din aceste parți din astăzi ar beneficia de reparația mea, ar putea sa îmi dăruiască un azi diferit, de care m-aș putea bucura ca un copil de un dar primit când se aștepta mai puțin.
"Nu am viitor !" E mult prea departe în zare, asemeni unui mâine despre care un muribund știe că nu îl va mai apuca.
E ca și cum ar fi deviat de pe axa temporală și s-ar fi ridicat mult prea sus ca eu să îl mai pot agăța de ochiul rotund al prezentului, sau mult prea jos ca eu sa-l mai pot prinde de mână să îl ridic în dreptul marginii de zi pe care m-am așezat, legănându-mi picioarele pe deasupra golului cronologic dintre mine și viitor, hotărâtă să aștept momentul propice săriturii perfecte în abisul acela, la capătul căruia voi putea răspunde cu seninătate celor pe care îi voi auzi din ce în ce mai estompat: "Ce ai?"
"Eternitatea !" Și abia atunci balanța va fi echilibrată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu