Crengile dorului

Mi-am agățat sufletul de crengile dorului,
Cel mai înalt copac din inima mea,
Și l-am urmărit atent cu privirea,
Cum i se umezesc ochii așteptând.

L-am văzut ridicându-se pe vârfuri,
Scrutând îndurerat depărtarea imensă,
Sperând ca te va vedea răsărind de undeva,
Că te va auzi strigând de dincolo de uitare.

Când s-a înserat mi s-a făcut mila de el,
Și l-am rugat sa renunțe și să coboare,
Dar el s-a încăpățânat sa se agate de crengi,
Ca un pui abandonat într-un cuib gol.

Apoi l-am simțit coborând obosit și spăsit,
Plângând pentru ca sufletul tău a uitat de el,
încurcat poate în crengile propriului dor
Sau bucurându-se de prezența unui alt suflet.

Maine voi scurta negresit crengile dorului,
Caci prea le-am lasat sa creasca inalte,
Iar sufletul meu urca mult prea sus,
Și prea ușor se zărește în inima mea.