Când gazda mi l-a prezentat încântată de schimbarea care se produsese cu el, am privit în direcția lui, și cuvintele ei, adresate mai mult tovarășei mele de călătorie, care deja îl cunoștea, au făcut să fiu mai atentă mai degrabă la poziționarea lui pe versantul din fața noastră decât la înfățișarea lui în sine.
Seara a trecut liniștită și am uitat de eroul poveștii mele, până a doua zi dimineață când am ieșit în curtea pensiunii să mă bucur de susurul pârâului și de răcoarea dimineții. Atunci, fără să vreau, privirile mele s-au îndreptat către el și l-am recunoscut cu ușurință aducându-mi aminte de cuvintele din ajun :
- Știi, gorunul acela uscat de atâția ani a înverzit ! Și-n clipa aceea am simțit că îmi dă binețe, recunoscându-mă la rândul lui, că împărtășim aceeași evoluție la scări diferite.
Și el fusese cu mult timp în urmă un gorun falnic, plin de sevă care hrănea verdele frunzelor lui de sus până jos, așa cum și eu îmi aminteam că fusesem un om plin de viață care se bucurase de liniște și armonie, de anii tinereții și de bucuriile lor.
Apoi, o furtună, un trăznet, o suferință neștiută de nimeni îl uscase. Poate dacă l-aș fi întrebat mi-ar fi spus, așa cum și eu am spus ori de câte ori am fost întrebată, dar amintindu-mi că fiecare răspuns a durut, am renunțat să întreb pentru că nu-mi folosea la nimic să știu, fiind mai important să înțeleg, să accept, să respect o durere. A înclinat din crengi, mulțumindu-mi. Și-apoi, cu fiecare zi care trecea îl simțeam tot mai aproape de mine, căci devenise gorunul meu viu, cel de la care trebuia să învăț că dacă el reușise să înverzească după zeci de ani de uscăciune și eu puteam să renasc după clipe de agonie, după luni, aproape ani de colapsuri repetate în vidul tristeții și neputinței de a mă bucura de viață.
E drept că și lui îi trebuiseră mulți ani ca să vrea să fie verde din nou, dar atunci când simțise că poate înmuguri iarăși, o făcuse simplu și firesc fără să îi pese de întrebările celorlalți copaci din jurul lui. "Nu ești prea bătrân să mai înverzești acum?"
Și mai e ceva care m-a impresionat în lupta lui câștigată. Faptul că oamenii din regiune nu l-au considerat inutil și nu l-au transformat în lemne de foc, l-au acceptat așa cum era în amintirea a ceea ce fusese odinioară.
Asta cerusem și eu oamenilor din jurul meu, să mă accepte așa cum rămăsesem în urma arșiței care-mi uscase o vreme sufletul, și să aștepte momentul când are să mi se facă dor de muguri. Unii au înțeles și m-au ajutat să mi-i doresc din nou, alții nu, și recunosc cu regret că aceia au și ieșit din viața mea pentru că am învățat să fiu eu și nu altcineva.
Gorunul a foșnit ca să-mi dea de înțeles prin verdele frunzelor lui că viața este a fiecăruia dintre noi, și o trăim așa cum știm și cum vrem, nu cum ne-o cer alții. Și foșnetul lui și-a găsit ecoul în cuvintele minunate ale gazdei noastre, un om special care mi-a vorbit despre rolul meu și al voinței mele în propria-mi vindecare : Poți !
Gorunul meu viu este un simbol ala acestei voințe și mă bucur că l-am cunoscut ! Dacă doriți să îl vedeți cât este de frumos și de impunător îl găsiți în Slănic Moldova și poate fi admirat din curte pensiunii Casa Moldavia Best, un loc unde ți se umple sufletul de liniște, bine și frumos cu sprijinul oamenilor deosebiți care administrează acest loc superb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu