Dacă ești om trăiești, dacă ești stea strălucești !

Acum ceva vreme un prieten virtual bolnav și singur mi-a mărturisit că deține o stea, undeva sus pe bolta cerului, ascunsă printre miliarde de altele, așa încât să nu știe nimeni unde se află și cum se poate ajunge la ea.
Pentru că nu l-am crezut, mi-a arătat o fotografie a ceea ce, prăbușindu-se de pe bolta cerească într-o seară frumoasă de vară pe puntea unui vas pe care el se afla, devenise talismanul lui norocos, menit să îl ajute să-și accepte plecarea din această lume într-una mai bună, plecare pe care, deși iminentă, reușise să o înțeleagă să o aștepte fără resemnare, fără revoltă, poate doar cu părerea de rău pentru ce lasă în urma sa.
Auzisem vorbindu-se de multe ori despre stele căzătoare, despre cum arată ele când își încheie călătoria spre pământ dar nu văzusem niciodată una, și nici acum nu pot declara cu certitudine că am văzut una de-a adevăratelea, ci doar o reprezentare digitală a unei foste stea. Părea un bloc de piatră închisă la culoare, rece și întunecată, dar în același timp părea garanția unei minuni, a unui miracol ce ar fi putut să țină un om în viață, să îi amâne plecarea cât mai mult timp.
Omul acela mi-a promis atunci că într-o zi, neprecizând însă în care existență, îmi va pune în palma mea, deasupra liniei vieții, ca o punte intre ce a fost și ce va fi, o bucățică din acea stea, ca pe o moștenire generoasă de care să mă bucur, eu cea mai norocoasă decât el, care încă nu am o plecare stabilită, despre care să știu.
Era o promisiune deșartă pentru că amândoi știam că nu aveam să ne întâlnim niciodată în această lume, pe care am împărțit-o o vreme trecând necunoscuți unul pe lângă celălalt, dar mințindu-ne asumat că acest lucru ar fi posibil ca să nu stricăm vraja schimbului de stele.
A trecut ceva timp de atunci și o vreme ochii mei l-au căutat printre trecători, sperând că talismanul lui norocos i-a readus sănătatea pierdută, apoi am început să îl caut pe cer, convinsă fiind cumva că a ajuns deja acolo, sus printre celelalte stele, în locul celei pe care a lăsat-o aici, pe pământ, doar că nu voi ști niciodată unde se află pe cer, așa cum nu am știut niciodată cine a fost aici pe pământ.
Și cum se spune că nicio întâlnire între două destine nu este întâmplătoare, cred că rolul lui a fost acela de a mă învăța că nimeni și nimic nu este nemuritor, și dacă stelele cad lăsând locul lor altora, și oamenii pier ca o etapă firească în echilibrul universal.
Cerul nu poate susține greutatea atâtor stele, pământul nu poate susține viața atător oameni, doar veșnicia ne acceptă pe toți.
Dăcă ești om trăiești, dacă ești stea strălucești !