Fântâna

　　　Azi noapte am visat o fântână. Era în mijlocul unui câmp verde, atât de verde că simteam cum energia și vitalitatea emanată din el îmi inunda toată ființa, făcându-mă nu să merg, ci să plutesc volatilă pe deasupra firelor de iarbă. Nu-mi era frig, dar nu-mi era nici cald, și dacă m-ar fi întrebat cineva cum îmi e, aș fi răspuns simplu și firesc "mi-e bine", a;a cum poate nu am mai răspuns de multă vreme. Era zi dar nu vedeam soarele, ci doar îi simțeam căldura, prezența lui protectoare și bună, de-acolo de sus, răspândind lumina, nici prea puternică, nici prea slabă, cu un cer senin și fără nori, asemenea unui suflet curat.
　　　Nu știu de ce eram acolo, dacă veneam de undeva sau mă îndreptam spre ceva. Păream să stau pe loc, neclintită, ca într-un peisaj în care aș fi vrut să rămân poate nu definitiv, ci doar cât să fac un popas. Poate că visul meu era un semn că viața avea nevoie de acest popas în care să-mi odihnesc mintea și sufletul obosite de o cursă nebună de lumini și umbre labirintice prin noua mea existență atât de neînțeleasă de logica umană.
　　　Ceva nevăzut, ca o chemare internă, mă trăgea către fântână aceea, ce părea părăsită, fără cumpănă, fără găleată, poate chiar fără apă.
　　　M-am apropiat de ea fără intenția sau dorința de a bea pentru că nu simțeam setea. Era o fântână destul de joasă, în fața căreia a trebuit să îngenunchez ca în fața unui altar. Mi-am rezemat coatele de marginea ei și am privit înăuntru, spre dezamăgirea mea nu am văzut nimic. Ca și cum pelicula de apă care se afla la câțiva metri de mine își pierduse toate proprietățile de a reflecta, de a oglindi, de a arăta ce se află în spatele meu. Am crezut atunci că poate diferența de lumină face ca ochiul meu să nu vadă ceea ce era de văzut, și răbdătoare mi-am propus să aștept, să mă obișnuiesc să mă adaptez, atât cât era nevoie ca organismul meu să accepte noul.
　　　Și totuși oglinda apei continua să râmână perfect goală, poate pentru că nu mai era nimic de văzut.
　　　Îndată am schițat gestul de a mă ridica și atunci am atins cu cotul o pietricică ignorată până atunci, ce se afla pe marginea fântânii.
　　　Când ea a atins luciul apei am simțit vibrațiile produse de atingerea ei, de parcă eu aș fi fost apa, miile de cerculețe reverberând puternic în adâncul meu. Și atunci am văzut.
　　　Am văzut cerul senin din spatele meu, mi-am văzut chipul și sufletul, și părăsind visul am știut că uneori trebuie să se întâmple ceva ca să vedem ceea ce altfel ar rămâne pe veci ascuns "vederii noastre".