Mă doare iarna asta uscată, nici aprigă, nici șfichiuitoare, ce s-a așternut peste noi seacă și nu are nimic de dăruit. Și parcă cu fiecare zi care trece secăm și noi tot mai mult în așteptarea îndurării cerești care să ne trimită primii fulgi de zăpadă.
Mi-e dor de alb, așa cum mai demult mi-a fost dor de verde. Simt că el, albul acesta, coborât din cer, acoperindu-mă de sus până jos, de la prima până la ultima fărâmă din sufletul meu, m-ar ajuta să mă încălzesc, asemeni unui biet ogor în așteptarea renașterii din primăvară. Simt că mi-aș putea vedea pașii și că ea, zăpada așternută sub tălpile mele, ar fi o călăuză venită pe pământ, special pentru mine, ca să-mi zăresc urmele spre viitor, estompând în același timp zgomotul sec, de pași ritmați cadențați, făcuți dinspre o zi spre cealaltă.
Aș păși fără să aud, dar nu aș mai merge fără să vad. Aș trăi fără să înțeleg dar nu aș mai face-o fără să accept.
De aceea mă doare iarna asta, care nu e nici ea însăși ce ar trebui să fie. Mă doare că nu simt mirosul de frig, de inocență înghețată pe orizontul albastru, ca o purificare atât de necesară nouă tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu