"În India noi nu vorbim despre iubire!" și " N-am poza cu Ateneul" sunt cele 2 fraze în jurul cărora pot fi adunate experiențele mele din ultimele zile.
O decizie înțeleaptă a unui om important din viața mea, care a știut din nou, ca de fiecare dată în ultimul an, ce este potrivit sufletului meu : Concertul Angelei Gheorghiu de la Ateneul Român și piesa de teatru Maitreyi, de la Teatrul Tineretului, București.
Fiecare din aceste 2 experiențe a lăsat urme adânci în sufletul meu încărcat de emoția celor întâmplate acolo, în cele 2 spații care ne-au ajutat să ne pierdem pentru a ne regăsi îmbogățiți cu frumos la sfârșitul spectacolelor.
Percepția mea asupra morții m-a împiedicat să scriu sau să spun ceva referitor la tragedia din clubul Colectiv, despre care s-au spus și s-au scris mult prea multe, unele chiar inutil. Dar, în seara aceea, acolo, în sala în care inegalabila soprană cânta pentru cei plecați și cei rămași, am simțit o dată în plus cât poate să doară o pierdere colectivă sau individuală. Și-atunci, când în picioare s-a cântat Tatăl Nostru, de undeva, nu știu de unde, am primit certitudinea că ei se aflau acolo, plutind deasupra noastră și că pacea și armonia pe care am simțit-o instalându-se în mine era semnul lor de mulțumire, că liniștea lor depinde de liniștea noastră.
Cea de-a doua seară avea să mă transpună în atmosfera bengaleză a unei povești de dragoste trăită experiențial, într-un anumit context și la o anumită vârstă, interiorizată vreme de-o viață și demonstrată categoric la capătul ei, 42 de ani mai târziu, prin cunoscuta frază "Dragostea nu moare".
Și am plecat de acolo, convinsă find că sunt încă departe de înțelegerea acestui complex sentiment care declanșează niște resorturi sufletești mereu altfel, mereu altele, și că pe parcursul vieții, deși trăim povești după povești, trăim iubiri după iubiri, nu vom ști niciodată să definim dragostea.
Astfel, la capătul acestor zile, întoarsă acasă, am reflectat la cele două experiențe, la oportunitatea pe care am avut-o de a mă bucura de ele, de a privi și înțelege, atât cât am putut eu cu mintea și sufletul meu, încercând să gonesc cât mai departe în adâncurile mele sentimentul de regret că cineva a lipsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu