Zăbrelele fericirii

Spune-mi, cum începe totul ?


-Spune-mi, cum începe totul ?, întrebă el scuturând, cu un gest care trăda nervozitatea, scrumul țigării în formă de libelulă de pe masă.
- Cu Adam și Eva, răspunse ea, zâmbind liniștit.
- Nu, nu asta, râse el amuzat de felul în care ea reușea întotdeauna să risipească tensiunea, cu un singur cuvânt, cu un singur gest, cu o privire… Între doi oameni.
- Aaaa, asta, continua ea jocul Acela innocent de-a descoperirii străfundurilor conștiinței umane.
- Nu știu, dar știu cum se termină, cu mult înainte ca oamenii să știe asta. Nu e nevoie să să spui cuiva ,, nu te mai iubesc,, ca el să știe lucrul ăsta, poate cu mult înainte ca  tu să-ți faci curaj să rostești cuvintele.Oamenii se îndrăgostesc atunci când se așteaptă mai puțin și sunt părăsiți tocami atunci când cred că pentru nimic în lume nu li se mai poate întâmpla lor asta. Ei se îndrăgostesc de oameni, de calitățile lor, de lucruri simple și gesture mărunte care devin unice pentru cel care se cuibărește în inima ta.
- Și unde se duce iubirea asta ? De ce dispare ?
- Cine a zis că dispare ? Se consumă, ca un foc binefăcător, dar mistuitor. Oamenii se îndrăgostesc pentru că au nevoie să-și încălzească sufletele cu această stare, apoi se obișnuiesc atât de tare cu căldura acestei iubiri că n-o mai simt, e doar o stare normală, firească, prezentă dar, totuși, lipsă.
- Și touși, încercă el, dar se opri privind-o și citind în ochii ei cât de mult știa  despre ce se întâmplă în sufletul lui.
Se priviră o vreme, fiecare căutând în ochii celuilalt frumusețea a ceea ce trăiseră cândva.
-Când oamenii nu se mai iubesc, se simt ca într-o colivie, în care vor trebui să trăiască, renunțând la exaltarea lor sufletească, trăgând pe furiș cu ochiul prin zăbrelele fericirii lor. Ar fugi de a doua zi, dar necunoscutul îi sperie, uitând că nu s-au născut și nu au crescut acolo, ci au pășit de bună voie, împreună într-un legâmânt care, la vremea aceea, părea garantul unei fericiri veșnice.
- Dacă ai putea, ai schimba ceva ?, întrebă el, cu vocea gâtuită de emoția unei viitoare plecări.
- Nu, pentru că iubirea mea rămâne așa…răspunse ea, ridicându-se pentru a pleca.
…………………………………………………………………………………………
Și oameni mai târziu, dacă priveai cu atenție la aceeași masă aveai să zărești un bărbat scuturând înfrigurat scrumul țigării în scrumiera în formă de libelulă, crăpată pe o aripă. Cu privirea pierdută, ușor tremurând, murmura din când în când :
-Am rămas cu un dor de acel foc, mistuitor !