Într-o noapte tivită cu beznă,
Din înaltul cerului tău,
Un colț de lună proaspătă, nouă,
S-a prăbușit neputincios și galben,
Înfigându-se adânc în sufletul meu.
Pentru că erai plecat la vânătoare de stele,
Asmuțindu-ți gonacii în mijlocul pleiadei,
M-am gândit c-o săgeată rătăcită,
A despicat luna, lovindu-i un colt.
Iar ea, asemeni unei căprioare rănite,
S-a adăpostit acolo unde a purtat-o
Pe valuri de dor, viteza gândului tău.
Sufletul mi-a sângerat a durere,
Ce sfâșie inima, dar nu așteaptă răspuns,
Și am privit cu nerăbdare in sus,
Sperând ca și cerul meu să se întâlnească cu al tău,
Devenind unul cu două cioburi de lună.
Și dintr-o data, noaptea s-a făcut zi,
Și-am putut vedea soarele,
Întinzând cu razele-i tremurătoare mâna,
Pentru a-i pune în palmă ceea ce-și dorise întotdeauna,
Mult iubita si neatinsa lui Lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu