Panzania, o lume nouă cu metehne vechi ! III

　　
　　Trecură alte unități de timp în care ea se gândi că da, ar putea să încerce să îl facă să înțeleagă, să accepte,  că o altă femeie în viața lui nu însemna neapărat o piatră de moară sau un bolovan atârnat la gâtul lui. Nu era pentru prima dată când ar fi reușit să ajute oamenii să gândească altfel despre semenii lor, să descopere că unii chiar meritau să fie iubiți și păstrați aproape, prețuiți și nesuspectați de interese meschine.
　　Era o misiune grea, pentru că părea un om intransigent și limitat la frontierele normalității cotidiene, dincolo de care nu putea vedea, din lipsă de inspirație și din convingerea că vremea lui Don Quijote era demult apusă iar Dulcineea n-a existat niciodată. Doar bietul Panza părea veridic și înfipt bine în glodul vremurilor oricare ar fi fost ele.
　　Într-o zi, când reconciliați discutau despre artă și creație, despre limitările condiției umane și despre faptul că nu toți pe lumea asta, credea el, suntem artiști și creatori, ea îl contrazise afirmând că, la scară redusă , oamenii sunt creatorii vieții lor, care devine o operă de artă, misiunea existenței umane fiind aceea de a contribui la desăvârșirea ei.
　　Părea sceptic și neîncrezător. Cel mai mult el își dorea ca ea, femeia asta arogantă și rece să coboare un pic pe pământ, să vadă cum se simte sub tălpi nu doar iarba moale, ci și glodurile și noroiul. Norii sunt ei buni, dar nu țin de foame, iar visele dă-le încolo, căci până la urmă contează ce faci cu viață ta când ești treaz nu când dormi.
　　Femeia simți dorința lui și îi propuse un joc care credea ea, câtă vanitate i-ar fi ajutat pe amandoi să-și îndeplinească misiunile pentru care destinele lor se încrucișaseră.
　　- Hai să ne imaginăm că noi doi am putea construi o lume, îi propuse ea.
　　- Așa și... Căscă el plictisit.
　　- Fiecare dintre noi ar trebui să aducă 5 lucruri, esențiale acestei lumi. De exemplu primul lucru pe care eu l-aș aduce ar fi niște semnințe de in, zise ea încurajator.
　　- Eu aș aduce un plug, zise el, cineva trebuie să are pentru semințele alea ale tale, nu ?
　　- Apoi aș aduce niște albine...
　　- Eu aș aduce un șoim pentru vânătoare, se entuziasmă el.
　　Femeia zâmbi amuzată. Nu o întrebase de ce alesese aceste lucruri, deși simțea că din punctul lui de vedere nu păreau niște lucruri demne de luat în seamă. Ea părea că vrea să se joace, el trebuia să preia frâiele luptei pentru supraviețuire, justificându-și fiecare alegere, dar lăsând cumva să se înțeleagă că dacă n-ar fi el...
　　Pe ea o bucura faptul că nu încerca să pună la îndoială alegerile ei, chiar dacă ar fi fost proaste și nepotrivite, ca și cum o accepta așa cum e, cu complexitățile și superioritățile ei nefondate, asumând-și viața care nu se întrezărea deloc ușoară.
　　- Cel de-al treilea lucru pe care eu l-aș aduce ar fi un cal, continuă ea jocul construirii lumii noi.
　　- Un cal ? Ce să faci cu calul? Ah, da, pentru plug oftă el ușurat...
　　Ea nu zise nimic, deși nu la plugul lui se gândise când  adusese calul.
　　- Eu aș face o casă, zise el cu aplomb, pentru cât mai mulți.
　　-Eu mai aduc o pisică și o carte, zise ea repede pentru că nu avea chef să fie luată la întrebări pentru ultimele ei decizii, căci îl simțise că începea să-și piardă răbdarea cu atâtea inutilități pe care ea le adusese pe capul lui.
　　- Eu îmi aduc câinele și o femeie...
　　Ei i se păru că nu aude bine și mai întrebă o dată :
　　-O ce ?
　　- O femeie, întări el, trebuie să aibă grijă cineva de bătătura mea, o femeie strașnică să dea cu mătura.
　　- Tu aduci o femeie, într-o lume pe care noi doi, în jocul nostru de imaginație, o construiam pentru noi. Eu ce sunt ?
　　- ĂĂĂĂĂĂ, se zăpăci el. Păi na, înțelegi tu, ca la Adam și Eva lumea trebuia să pornească de la doi.
　　- Eu ce sunt? repetă ea întrebarea.
　　- Bine, renunț la cățel să nu-ți rupă pisica...și femeia, da, ai putea fi tu.
　　- Nu am cum să fiu eu. Eu sunt deja acolo, cu lucrurile mele, nu mă poți aduce pe mine într-un loc care este deja al meu. Păstrează și cățelul și femeia.
　　El părea cătrănit, ea era tristă. Ce o întrista? Că în lumea lor cea nouă, lui i se păruse inadmisibil ca ea, zeitatea să fie femeia pe care el să o atingă să o iubească ca un Adam pe Eva lui? Nu ! 
　　Pe de altă parte însă, jocul avusese efectul scontat. Într-o lume nouă, alta decât cea de la poalele muntelui unde trăia, inconștient, spontan și firesc își dorise o femeie, o casă pentru mulți, o altfel de viață decât cea pe care existența reală i-o oferise.
　　Se instalase o apăsare între ei, ca și cum eșuaseră și lumea rămăsese construită pe jumătate.
　　- Tu ce ai să faci cu zestrea ta, o întrebă el ca să spargă tăcerea, dar cu pragmatismului gospodarului care are ceva de împărțit.
　　- Nu este o zestre, i-o reteză ea. Nu mă mărit cu tine. Tu ai venit deja însurat... Din păcate avem o lume comună, cu intrări separate.
　　- Aș putea alege, nu am nimic de pierdut.
　　- Omul trebuie să își respecte alegerile făcute. Ai pierdut, de fapt.
　　-Ce am pierdut ? Se rățoi el.
　　- Oportunitatea de a împărți lucrurile...
　　Adusesem semințele de in pentru ca albastru lor să îți dea optimism în zilele grele de început, pentru haine și pentru ulei. Adusesem albinele ca mierea lor să-ți îndulcească amarul unei vieți grele lipsite de huzur. Adusesem calul să împartă cu tine povara unei zile de muncă  și pentru că el simte pericolul dacă sălbăticiuni s-ar fi apropiat de casă. Adusesem cartea ca în serile cu lună plină  te-aș fi învățat despre speranță și adusesem pisica ca mângâind-o să nu-mi simți lipsa, dacă n-aș fi fost prin preajmă.
　　- Am zis eu că visezi frumos, bombăni el înciudat. Apoi plecă și își vărsă tot năduful pe ea, așa cum fac mulți bărbați când găsesc bătătura nemăturată de femeia aia strașnică pe care tot ei au ales-o la început pentru calitățile ei "măturative".
　　Îi vorbi despre nenumăratle ei defecte, despre aroganța și intransigența ei rece, despre stilul de viață odios de cazon pe care îl alesese, despre lipsa de căldură sufletească, de închistarea și carapacea, pe care el, spiritul liber, le simțea în preajma ei.
　　- Oricât de elitistă ai fi tu, concluzionă el, viața ta, lumea ta pentru mine ar reprezenta un regres.
　　Ea îl ignoră. Jocul se terminase. Nu demonstrase mare lucru, dar încercase. Rolul ei se terminase, dar tristețea persista. Își dorise oare, vreun moment să fie ea femeia cu mătura din bătătura lui? Nicidecum. Doar că o durea foarte tare ceva. Ce anume ? Înțelesese că și el vrusese să o ajute să renunțe la aspirațiile ei de a trăi cocoțată mult prea sus față de ce însemna viața reală. Nu nega intenția lui, samariteană, doar că, credea ea, dacă vrei să ajuți un om  să coboare dintr-un copac, unde s-a urcat de frică, îi aduci scara și îi întinzi mâna, nu tai copacul de la rădăcină.
　　Ultimile ei cuvinte, înainte ca orice discuție să se curme au fost :
　　- Cea mai frumoasă formă de iubire cere renunțare, ca să îl ajuți pe cel lăsat în urmă să progreseze.
　　
　　A trecut ceva vreme de atunci, și undeva, pe harta inimilor noastre, într-o lume nouă, Panzania, un bărbat trecut de prima tinerețe, lucrează pământul, sperând ca într-o zi să răsară flori de in, scrutează atent văzduhul, dar nu orice muscă face miere. Obosește adesea trăgând la plug și, uneori, sălbăticiunile îl încolțesc. Singura lui relaxare este vânătoarea, când el și șoimul lui își încearcă puterea, dar a uitat să citească și câteodată visează cum toarce o pisică.
　　Are însă o bătătură curată !
　　Cum e să trăiești o viață înconjurat de niște lucruri, dorindu-ți, de fapt, altceva ?
　　 
　　                                SFÂRȘIT