Trăia odată, undeva la poalele munților, într-un mic orășel pitoresc, nu departe de malul unui râu frumos curgător, un om singur. Și dacă este să ne luăm după spusele sale, tocmai această singurătate asumată, cântărită și hotărâtă, nu din comoditate, ci din certitudinea că-i face bine îi dădea o stare de echilibru, pentru că, dacă e să ținem seama de vorbele bătrânilor "liniștea colibei tale este ceea ce te face fericit " iar în coliba lui era liniște, multă liniște. Era trecut de prima tinerețe, cu toate însemnele pe care trecerea timpului le lasă pe chipul și înfățișarea tuturor oamenilor care nu au stat cu mâinile încrucișate ca niște sultani poruncind, ci au muncit din greu să fie înstăriți și gija zilei de mâine să nu-i găsească cerșind un codru de pâine prin vecini.
Singurătatea nu fusese opțiunea lui dintotdeauna, iubise cu patima spiritului său liber, nesupus regulilor și conveniențelor matrimoniale, nu o dată ci de două ori semnificativ, dar pentru că nu fusese să rămână renunțase definitiv și precaut, căci deja riscase să combată proverbul "ulciorul nu merge de multe ori la apă" și se temea că cioburile existențiale sunt cel mai greu de lipit, mai ales când știi, teoretic, că pentru o viață în doi, e nevoie de doi, iar pentru o iubire reciprocă înțelesul din priviri și ținutul de mână sunt condiții esențiale.
De ceva vreme însă, i se năzărise, nejustificat de altfel, că măcar prietenia cu o femeie nu poate fi dăunătoare, rămânând de văzut ce beneficii ar putea să aducă. Pe această femeie nu o plăcea foarte tare, și uneori i se părea că este de o aroganță covârșitoare, o sclivisită cu ștaif, pe care lipsă unei bătăi bune, din partea consortului (blând probabil), o făcuse să devină încrezută pentru bărbații normali și așezați, aidoma lui, pentru care femeia bună trebuie să măture bătătura, să toarne prunci și să mestece în cratiță.
Avea, totuși, o oarecare inteligență și era o prezență agreabilă, de un rafinament aparte, pe care educația și stilul de viață le făcuseră să devină niște calități frumoase pentru ochii privitorilor de la distanță.
Încet, încet, recunoștea că îi devenise indispensabilă zilelor lui, oferindu-i oportunitatea să își exerseze incisivitatea și pragamatismul său masculin. Îi plăcea să o tachineze, să aibă întotdeauna păreri opuse de ale ei, de dragul disputelor incendiare, culminând cu momentele în care ea îi declara cu "apa la 90 de grade" că dacă l-ar fi cunoscut pe vremea când erau copii i-ar fi consfiscat toate jucăriile și l-ar fi obligat să se mute pe altă stradă.
Hotărâse, de nenumărate ori, că este momentul să o scoată definitiv din viața lui, dar ulterior, ceva inconștient îl atrăgea înapoi, ca pe un fluture coloritul și parfumul unei flori.
Într-o seară, îndrăzni să o invite la ceai, unul cald și bun cu aromă de vanilie, deși ea insistase că scorțișoara este cea mai potrivită pentru iubirile de sezon.
Veni. Pe neașteptate parcă, sigură pe ea, ca și cum ceaiul ar fi fost doar un pretext pentru începutul unei povești de doi. Dar, dintr-o dată, fără vreo explicație, ea fugi, lăsându-și ceasca neatinsă, fără ca măcar să încerce gustul și aroma unui ceai oferit cu respect și prețuire.
Trecu o vreme, condensată în unități de timp sub forma zilelor, în care împreună încercaseră să aștearnă tăcerea între sufletele lor, dar ceva lipsea, ce , el nu știa, sau poate știa, era sentimentul acela tipic uman care face un om de neuitat : absența lui. Îi era dor ? Uneori. Ca de un lucru cu care te-ai obișnuit să îl simți aproape de tine. Dar ea nu era un lucru, era o ființă, care, poate, avusese și ea nefericirile ei ce o făcuseră să aleagă între compromisuri și libertate, între a nu însemna mare lucru pentru cel de lângă tine și a însemna totul pentru propria-ți persoană : egocentrism ! Parcă așa se numea starea asta în care totul pleacă și se întoarce la tine.
Dar oare...? Nu conta, o să treacă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu