Tot ce se spune în gând.

Mi-am spus odată că aș vrea
Să dăltuiesc sublimul dintr-un colț de piatră,
Să reconstitui simplu metafora iubirii,
Să scrijelesc ambiguu vlăstar de epitet,
Hiperbola trăirii să-mi depășească umbra,
S-o facă să se simtă mai mică decât trupul,
Această carne crudă, ce doar îmbătrânește,
Lăsând în urmă anii și înfruntând deriva.
Mi-am spus dar n-am făcut-o încă,
Căci mi-a lipsit răbdarea, un simplu substantiv,
Atât de rară totuși la cei ce-au suferit,
Și nu înțeleg să aștepte, să ierte și să spere.
Îndurerată, am văzut cum mi-au murit toate cuvintele,
Le-am îngropat pe toate în existențele trecute,
La temelia unei noi idei mute,
Dovadă proaspăt ivită a tuturor vorbelor goale.
Resemnată de dispariția lor
Voi învăța să tac cât mai mult,
Încercând să ascult tot ce se spune în gând.