Speranța din noi

Am ocolit grăbită pământul
În drumul meu spre capătul lui,
În căutarea acelui loc care
Să fie potrivit speranței din noi.

Am străbătut munți de îndoială
Odihnindu-mă pe creste de dor,
Avântându-mă pe cărări ascunse,
Cobărând spre liniștea mult dorită.

Am poposit pe câmpii înflorite,
Scăldate de răcoarea și roua așteptării
Nerăbdătoare, a întârziatului răsărit,
Tânjind după chipul de lună nocturnă.

Mi-am adunat puterile presărate în urmă,
Refăcând ca într-o călătorie inițiatică,
Începutul mistuit de amenințarea acelui sfârșit
Care nu te întreabă ce cauți prin lume.

Ci doar se așează nestingherit
Acolo unde ar trebui să-ți închei
Parcursul, hotărât cu mult înainte
Să înveți primii pași aici pe pământ.

 Am ocolit grăbită pământul,
Și am pierdut,în goana mea, zi după zi,
Fără să știu că tocmai speranța
Ne așează în locul găsit pentru noi.