Viață desculță

         De ce vreme viața mea e desculță. Am descălțat-o într-o zi, mai demult, de propriile inhibiții care-I rodeau neîncetat călcâiele ahilice, făcând-o să sufere și am lăsat-o să pășească prin toate glodurile existențiale pe care primitivismul redus la instinct al propriului destin a împins-o.
Uneori, vieții mele desculțe i-au lipsit confortul și răsfățul conveniențelor sociale în care-și purtase pașii ani la rând, bocânind surd și sec pe dalele civilizate ale închistării de sine. De multe ori s-ar fi întors acolo, dar își amintea declicul lugubru al captivității nemeritate, și atunci, curajoasă și neînfricată, pășea mai departe pe cărări pietruite, pe cărări noroite, pe cărări mult prea uscate și arzătoare, gustând cu nesaț libertatea pașilor făcuți, nu dictați, mărunți și siguri, ca să poată simți sub tălpi totul.
             De multe ori, alte vieți încălțate au privit-o cu milă, spunând cu superioritate ,, săraca viață desculță,,. Dar ea, viața mea, desculță de ceva vreme, le-a întors cu dârzenie privirea și le-a privit cu bogăția de necontestat a tuturor experiențelor pe care, desculță fiind, le-a simțit sub tălpile sale. Mângâierea firelor de iarbă, ițindu-se printre degete, ca o speranță că omul se poate ridica, înverzi, trăi oriunde găsește o nișă prin care să-și strecoare visele și aspirațiile spre ,,în sus,,. Căldura nisipului fin, ca o pulbere aurie ce adduce uitare și alinare atunci scufunzi în galbenul lui, ca într-o clepsidră veșnic întoarsă, marcând trecerea timpului dintr-o parte a ta în cealaltă parte a ta, ca niciuna dintre jumătățile tale să nu rămână prea mult goală de tine. Răcoarea și lipmedele ce-ți taie respirația ale unui izvor de munte în care-ți vezi picioarele căutând echilibru peste pietrele de râu colțuroase și aspre, ce-ți mușcă în carne și se înfig semețe ca niște remușcări ale sufletului, făcându-ți să-ți dorești cât mai repede să închei traversarea, să simți din nou soarele, liniștea, pacea alinându-ți și încălzindu-ți din nou viața-ți desculță.
          De ceva vreme, viața mea umblă desculță…și nu îi e rușine de goliciunea tălpilor ei, așa cum, odată, demult, omul nu s-a sfiit de goliciunea trupului, dar a fost speriat de goliciunea minții și a încercat să o îmbrace în cunoaștere, păcătuind.
        O fi greșit el atunci, oi fi greșind eu acum, cine să ne judece ? Doar Dumnezeu de sus și conștiința noastră de jos !