- În ce să cred ?, făcu Medea nedumerită.
- În ce citiți...
Medeea se simți ridicolă, ca un copil prins cu lecția neînvățată. Habar n-avea ce citea, de fapt nu prea citea în ultima vreme, dar luase vreo 2 cărți cu ea, în cazul în care s-ar fi simțit apăsată sau plictisită pe parcursul călătoriei.Nu ținea minte ce anume pusese în mica ei valijoară de mână. Sfioasă, coborî ochii și, deși cartea era așezată cu susul în jos, mulțumi cerului că încă mai știa să citească ,, Până când moartea ne va despărți,, Fix ce-i trebuia gândi ea, care apucase să vadă trălucind pe inelarul mâinii stângi, atunci când îi dăduse cartea, o verighetă. Ce naiba să spună unui bărbat căsătorit despre veridicitatea sau neveridicitatea instituției căsătoriei. Ar fi vrut să nu spună nimic, să se facă că nu a auzit, dar el o privea întrebător, iar ea nu vroia să pară incapabilă să poarte o conversație cu un ditamai avocatul, ea, micuța pensionară pe caz de boală.
-Depinde de cât de vii reușesc să rămână cei doi până la moartea efectivă a unuia din ei.
El ridică din sprînceană, vădit interesat de răspuns, cumva surprins de natura lui.
-Ați întâlnit morți vii?, întrebă el.
-Pe dinafară nu, pe dinăuntru destui, mai spuse ea, mușcându-și limba, convinsă că spusese ceva nepotrivit.
-După ce îi recunoști? aruncă el o altă provocare.
-După modul în care ochii lor caută avizi o sursă de viață în ceea ce îi înconjoară, fără să știe că fac asta, pentru că altfel ar întinde și mâinile pentru a se salva, nu doar privirea.
Eusebiu o privi meditativ, ca și cum ar fi vrut să vadă ce era dincolo de femeia mică și dulce, mirosind a crini regali, un parfum răvășitor, dar nepotrivit pentru o noapte de iarnă, sau poate doar i se părea lui și era odorizantul cu care trataseră tapițeria banchetei cei care igienizaseă trenul.
-Scrie acolo în carte, sau e părerea dvs personală?
-Scrie în carte, minți Medeea, rugându-se să nu o pună să-i povestească subiectul cărții. Ce naiba, în curând o să devin o mincinoasă notorie, mai gândi ea fiindu-i ciudă pe ea și pe incapacitatea ei de a se simți ea însăși în preajma acestui necunoscut.
-Dar dumneata ce crezi ?, vru el să știe.
-Despre ce ?, trase ea de timp, gândindu-se dacă să se plieze pe același punct de vedere cu cel atribuit cărții sau să construiască un altul din care să reiasă că oamenii căsătoriți sunt cei mai fericiți de pe planetă.
-Despre iubire... nu despre asta este vorba în carte ?
-Da, mă gândeam însă că te interesează sintagma ,, până când moartea ne va despărți,,...ca parte a slujbei religioase, spuse ea, abia atunci realizând că i se adresase spontan și firesc la persoana a doua singular.
-Lasă sintagma, știu despre ea, am fost căsătorit, unul din morții aia vii, nu m-ai recunoscut ?
- Ai fost ?, întrebă ea sceptică privirea căzându-i pe verigheta de pe mâna lui. El o simți și ridicând mâna spuse :
- A, asta, păi după ce ai purtat-o 20 de ani, e ca și cum ar face parte din tine, am încercat să o dau jos, dar m-am simțit ca și cum mi-aș fi pierdut însuși degetul, așa că am pus-o la loc, cel puțin deocamdată.
Medeea zâmbi neîncrezătoare, dar nu spuse nimic.Nu-i păsa foarte tare care era statutul lui, erau doi călători într-un tren, fiecare cu viețile lor personale, cu trecutul și experiențele lor. Dacă era căsătorit era treaba lui, dacă nu mai era, era probabil o opțiune momentană, nu excludea nici măcar posibilitatea ca el să simuleze libertatea personală ca joc de rol în această noapte, așa că nu avea dreptul și nici căderea să facă pe judecătorul suprem în chestiuni de viață care nu o priveau.
-Nu pari convinsă, facu el incisiv.
-Nici nu trebuie să fiu, ar strica farmecul petrecerii, replică ea, insinuant
-Petrecere ? Ce petrecere ?
- Nu contează. Medeea își privi ceasul. 11:30. Era chiar momentul în care trebuia să decidă dacă mergea la vagonul restaurant sau rămânea să filosofeze aici cu marele avocat, fost căsătorit, neadaptat la viața de single. În niciun caz. Așa că spuse :
- Dacă vrei poți rămâne în continuare aici, eu însă aș vrea să beau o cafea, ultima pe acest an și prima pe următorul.
-Ce idee bună, permite-mi să te invit, cu scuzele de rigoare că nu m-am gândit eu la asta cel dintâi.
-Chiar nu e nevoie...
-Te rog, Medeea, sper că îmi dai voie să îți spun pe nume, ar fi un prilej să continuăm conversația și de ce nu să-ți mulțumesc pentru că mi-ai dat voie să călătoresc în compartimentul tău.
-Nu e chiar compartimentul meu, doar că n-au fost călători, spuse ea, evitându-i privirea și ridicându-se să-și ia haina. Eusebiu râse și, apropiindu-se de ea, îi luă haina din mână, ajutând-o să și-o pună pe umeri îi spuse:
-D-ra Vișan, ați uitat că sunt avocat, cred cu tărie că în seara asta mi-ați servit o serie consistentă de mici neadevăruri.
-Asta înseamnă că tot ce spun ar putea fo folosit împotriva mea?
-Nu, sunt avocat, nu polițist, asta înseamnă însă că această cafea ar putea fi ultima pe timp de pace și prima dintr-un lung asediu, mai spuse el, deschizând ușa compartimentului și fîcându-i loc să treacă. În apropierea ei simți din nou mirosul de crini, dar acum nu i se mai păru nepotrivit, ci, dimpotrivă, părea să prevestească vara în această lungă iarnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu