Se făcea că ajunsesem într-o gară, târând după mine o valiză încărcată de vise pe care le adunasem în grabă scotocind prin buzunarele nopții, cotrobăind prin cele mai tainice unghere pline de gânduri nevisate încă.
Era târziu, atât de târziu, atât de târziu că mă temeam că o să-mi ratez plecarea spre acea destinație pe care nu mai aveam posibilitatea să o aleg, fiindu-mi hotărâtă cu mult înainte, așa cum negate îmi fuseseră și alte destinații în care n-aveam să mai ajung vreodată.
Era o gară mult prea mare, cu prea multe trenuri, iar eu simțeam cum încolțește în mine teama că din neatenție aș putea să mă urc în trenul greșit, să fac o călătorie care nu era a mea sau să fiu dată jos și abandonată în prima haltă în care acel tren ar fi oprit.
Unde mergeam? Habar n-aveam. Nu puteam să spun doar uitându-mă la trenurile pe lângă care treceam, aliniate frumos la peroane în așteptarea călătorilor potriviți, trenuri din care, de-a lungul ei, viața mă dăduse jos, din vina mea sau din vina altora.
Erau multe, erau puține, cine poate ști, cine poate judeca, cine poate decide care ar fi călătoria perfectă în existența umană.
De pildă, odată, demult, în tinerețea mea, mă urcasem încrezătoare în trenul mariajului fericit, dornică de o călătorie liniștită în doi, apoi în trei, chiar patru, căci îmi dorisem o călătorie extinsă într-un tren al familiei împlinite. Doar că, atunci când într-un nod important de cale ferată dorisem să schimbăm trenul, aflasem că nu este posibil, că nu mai erau bilete pentru acel tren minunat al familiei mari. Am fost tristă de acel tren refuzat, am fost și mai tristă când funcționara de la ghșeu ne-a oferit o alternativă care cerea un sacrificiu - locuri separate, în vagoane diferite, cu alți parteneri de călătorie.
Pentru că eșecul călătoriei era cumva vina mea, mi-am îndemnat tovarăsul de drum să accepte, să plece mai departe, a refuzat, alegând dintr-o infinită iubire să ne continuăm călătoria împreună, în același tren din care coborâsem. A fost, bănuiesc, o alegere greșită pentru că nu ne-am mai regăsit pe noi și plăcerea călătoriei în doi, care treptat, ca atâtea alte călătorii pe lumea asta s-a transformat în ceva ce ar putea fi numită singurătatea vieții în doi. Și abia acum, în acest nou vis am realizat semnificația altuia visat obsesiv, aproape noapte de noapte în acea tinerețe demult uitată : coșmarul călătoriei în trenul greșit și incapacitatea mea de a coborî din el la timp.
Mi-amintesc de alte trenuri, în care noi doi, sau eu singură nu mai puteam urca : al părinților împliniti, al bunicilor fericiți, al mamelor blânde, al taților mândri, al soților model, al gospodinelor perfecte, etc.
Și pentru că undeva călătoria mea de tinerețe se sfârșise pe un peron de altă gară, între lumea de aici și lumea de dincolo, în care eu coborâsem sau fusesem coborâtă fără să vreau, acum se făcea că sunt din nou în gară (Atât de mult timp din viața noastră ne-o petrecem în gări existențiale mai mici sau mai mari)
Ajunsesem târziu, mult prea târziu, dar oricum nu mai conta, un singur tren era al meu, și oricum erau locuri berechet, nu putea pleca fără mine, pentru că ar fi însemnat să plece gol, eu fiind unicul său călător.
Am pus piciorul pen scara lui și m-am urcat, iar trenul s-a pus în mișcare. Zgomotul făcut de șuieratul lui m-a trezit însă din vis.
Știu că sunt într-un tren, știu că merg undeva, dar habar n-am unde, și mai știu până la următorul vis nu pot să cobor. Drum bun, mie !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu