Preludiul unei vieți

　　
　　Ți-am întins palma și te-am rugat cu glasul tremurând de așteptare să-mi așezi pe ea ce crezi tu că mi se cuvine mie, iubita cuminte, neașteptat de cuminte, ca un copil care și-a primit  înapoi părinții, după ce a crezut că o să trăiască veșnic într-un orfelinat trist și neprimitor.
　　M-ai privit îngândurat, ca și cum plecat de acasă cu buzunarele goale de orice formă de iubire, nu aveai ce să așezi pe ea, dar nu voiai să o lași prea mult întinsă, căci nu aveai în fața ta palma unei simple cerșetoare, ci a unei femei, care cu câtva timp în urmă, așezase în ea propriul suflet, ca tu să îl iei dornic de el.
　　Acum, ea, palma rămâsese goală, acum, ea, femeia rămâsese goală, acoperită doar de vălul diafan a ceea ce fusese până nu demult veșmântul prețios al unei tainice iubiri.
　　Ai pipăit cu degetele tremurânde carnea moale, catifelată, încă fierbinte, amintindu-ți de atingerea acelei palme pe harta geografică a propriului tău trup, amalgam parfumat de forme de relief planetar condensat într-un singur corp uman, și zâmbind tandru, ca să câștigi timp, ai rostit, cu degetele adânc înfipte în linia vieții, desenată aparent haotic, în acea palmă, amorțită de așteptare, dar încă neparalizată de uitare :
　　-Aici ai fi putut să mori...
　　Am zâmbit, la rândul meu încrezătoare în forța optimistă a celeilalte palme, căci poate nu întâmplător pe lumea asta, lucrurile frumoase sunt așezate în perechi, inclusiv palmele dar mai ales oamenii și sufletele. Și mutându-ți degetul un pic la stânga, către viață, am răspuns, apăsându-ți degetul ca intr-un punct vital care să oprească o sângerare.
　　-Dar de aici am început să trăiesc, mulțumesc !
　　-Pentru că mă iubești pe mine ai întrebat tu, convins fiind că iubirea a fost cea care m-a readus la viață, ca o resuscitare temeinică a simțurilor.
　　-Nu, pentru că tu mă iubești pe mine, atât de mult încât în ziua când vei ști cât, vei înțelege că uneori marile iubiri nu pot încăpea într-o singură existență, și te vei îngrijora de neputința de a mă întâlni într-o alta.
　　Exagerezi, nicio iubire nu poate fi atât de mare încât să trăiești de două ori iubind același om.
　　- Poate, dar te-ai întrebat vreodată de câte existențe este nevoie ca o iubire să crească, să devină...absolută ?
　　-De ce m-aș întreba despre ceva ce nu există?
　　- Pentru că ai în fața ta o palmă care poartă în ea epitaful unei morți și preludiul unei vieți. Moartea s-a sfârșit cu tine, viața a reînceput cu tine și poate că doar o iubire absolută are puterea să învingă o moarte și să genereze o nouă viață...unde e ?
　　- N-o mai am ! Am pierdut-o mi-ai răspuns tu, împovărat și speriat de valoarea a ceea ce purtai fără să știi în sufletul dăruit ție.
　　Apoi ai fugit în căutarea a ceea ce credeai că s-a rătăcit pe drumul spre mine din neatenție sau visare.
　　Cât despre mine, am rămas o vreme cu palma deschisă pe care se mai văd încă urmele degetului tău, amprenta începutului de viață dăruită frumos, și încă mai aștept să-mi dăruiești ceea ce mi se cuvine mie, iubita cuminte, prezentă în minte : iubirea absolută !