Vremea mea

　　 Se răsucesc în mine uitările cumplite,
　　Ce mușcă cu cruzime din carnea amintirii,
　　Și par că nu le pasă de tot ce am în minte,
　　Însângerate urme, cerând tribut iubirii.
　　
　　Mă răscolește dorul ca pe un câmp pustiu,
　　Bătut de vântul aprig și nearat de toamnă,
　　Pe care nici sămânța, nici bobul cel mai viu
　　Nu pot să încolțească, căci e atins de mană.
　　
　　Mă sfredelesc în carne absurdele tăceri,
　　Ce se întorc la mine, umile, goale, seci,
　　Și plângem împreună, poate mai mult ca ieri,
　　Și lacrimi calde, noi, se adună în cele reci.
　　
　　Mă doare amintirea, și rănile-i mă dor,
　　Și mila ta mă doare, mă tem cumplit de ea,
　　Și sufletul se frânge când pleci nepăsător,
　　Spre altă primăvară, sătul de vremea mea.