Ajunși în restaurantul nu foarte aglomerat, găsiră o masă iar Eusebiu comandă două cafele și două pahare de șampanie.
-Pentru că este aproape de miezul nopții aș fi vrut, dacă nu te deranjează, să ne urăm frumos la mulți ani și toate cele bune pentru anul următor cu sinceritatea unor oameni care nu știu nimic unul despre altul.
Ciocniră, apoi Medeea închise ochii și sorbi însetată din pahar, însetată de noul an în care tocmai trecuseră, de farmecul momentului care fusese mai neașteptat și tulburător decât îl anticipase atunci când făcuse planuri pentru el. Deschise ochii și îl auzi pe Eusebiu spunând:
-Te-aș fi sărutat dar n-avem vâsc și deci nu ar fi existat garanția acelui,,până când moartea ne va despărți,,
-Mai bine, continuă ea jocul început în compartiment mai devreme, nu vrem să devenim niște ,,morți vii,,.
Răseră amândoi, apoi el zise:
-M-ai impresionat cu cele spuse, ai dreptate, căsătoria îi schimbă pe cei mai mulți oameni, ca protagoniști ai ei, unii se salvează, altora le rămâne doar privirea să se bucure de frumos.
-N-am spus eu, cartea...
-Da, cartea ! De fapt, nu cred că ai deschis-o vreodată.
Medeea roși ușor. Se gândi câteva clipe apoi spuse:
-Cred că atunci când m-am referit la privirea în căutare de frumos, nu am vrut să spun bărbați uitându-se după alte femei, deși există și varianta aceasta, ci la oameni bucurându-se de frumosul care îi înconjoară și pe care gardurile propriei lor închistări și îi împiedică să îl atingă, să îl trăiască, să se bucure de el. N-am să înțeleg niciodată de ce.
-Nici eu, deși am fost un astfel de închistat, până în ziua când soția mea mea m-a părăsit, acum 2 ani, pentru un alt bărbat, care trăia, vedea, simțea și o iubea. De aceea te-am întrebat ce crezi despre iubire.
-Iubirea e ca o pasăre care tocmai a învățat să zboare și pe zi ce trece te înalță tot mai sus, tot mai înalt. Eu cred că tocmai aici greșesc oamenii.
- Mă tem că nu înțeleg rațiunea ta spuse Eusebiu privind-o atent, ca și cum ea ar fi putut să îi ofere revelația salvatoare pentru tot restul vieții tale.
-Oamenii decid să se căsătorească atunci când iubirea lor se află la apogeul acestui zbor. Apoi, nu mai înțeleg rostul lui, obosesc, ,,am zburat destul,, spun ei, construind această colivie, mariajul, în care pun rodul iubirii lor, uitând că o pasăre care nu zboară, nu este pe deplin fericită. Dacă ar înțelege să zboare în continuare împreună, ținându-se de mână, nu ar zbura ulterior separat, sau dimpotrivă nu ar privi neputincioși printre zăbrelele acestei colivii, aurite pe dinafară, dar cenușie pe dinăuntru.
-E un punct de vedere, dar nu există certitudinea că ai dreptate. E ca și cum ai spune că zborul este desăvârșirea în iubire.
-Nu, iubirea conferă zborului desăvârșire, ca simbol al expansiunii și libertății individuale.,, Zboară cu mine,, ar trebui să înlocuiască banalul ,,căsătorește-te cu mine,,
- Dar tu ? făcu Eusebiu privind-o cu ochii unui om care aștepta prin răspunsul ei garanția viitorului, ca pe o invitație la zbor.
-Eu ce ? întrebă la rândul ei Medeea, convinsă că zborurile lor ar fi fost atât de inegale.
-Nu-mi spui nimic despre tine. De ce ești bolnavă ?
- Nu sunt bolnavă, așa mi-a ieșit, m-ai intimidat, nu am o carieră așa de sonoră ca a ta. Eusebiu izbucni în râs :
-Ești o figură ! Aparții cuiva ?
- Sunt în căutarea iubirii absolute și în tot acest timp mă bucur de cele relative.
-Relativitatea asta implică un soț, un iubit, cineva care să te aștepte la coborârea din tren?
Medeea se strânse înfrigurată.Cineva uitase o fereastră deschisă.Nu mai erau decît ei doi în restaurant.Terminaseră șampania și cam jumătate din cafea. Se simțea ușor euforică, dar nu atât cât să-și piardă luciditatea. Ar fi putut să-i spună că era o femeie singură, că tocmai de aceea alesese să călătorească în noaptea de revelion, în loc să rămână acasă, plângându-și de milă între 4 pereți, și invidiind cuplurile care mergeau la petreceri savurând momentul trecerii dintre ani într-un cadru romantic, ca apoi, întorși acasă, să nu se mai prețuiască prea mult unul pe altul din prea multă prezență.
Dar alese să nu spună nimic, nu era suficient de puternică să lege cele două destine într-unul singur. Ar fi vrut să se înșele dar nu credea.
Se ridică de la masă, tăcută. Părea un moment greu în care cuvintele erau de prisos.Eusebiu îi respectă această tăcere înțelegând că nu va smulge nimic de la ea referitor la viața și statutul ei de până atunci.Părăsiră restaurantul și în drum spre compartimentul ei, în penumbra coridorului, Eusebiu, aflat în spatele ei, puse tandru mâna pe umărul ei, ca și cum i-ar fi făcut semn să se oprească. Medeea se opri și se întoarse, crezând că el nu dorea să meargă mai departe și că urmau să-și ia rămas bun. Când ea făcu asta, Eusebiu o îmbrățișă tandru și aplecându-și capul o sărută. Medeea simți o explozie puternică în interiorul ei, ca și cum acel salt spațio-temporal pe care-l simțise la începutul călătoriei rezultase într-o coliziune neașteptată, din care miliarde de cioburi îi invadau sufletul și mintea, aruncând-o într-un labirint misterios din care avea șansa, o singură șansă să scape : atunci . Văzuse ieșirea pentru o fracțiune de secundă, dar nu avu puterea să se rupă din acest sărut care găzduia în el atâtea promisiuni de zbor. Răspunse lui cu pasiune, dar nu cu lăcomie, în vreme ce Eusebiu îi sopți nerăbdător...
-La mine sau la tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu