Omul găsit

　　
　　
　　- Ce faci aici ? L-am întrebat eu pe omul firav și împuținat care stătea așezat la o margine de drum pe o piatră de încercare, ce-l împiedica să înainteze sau să se întoarcă de unde venise.
　　- Nimic ! Aștept să fiu găsit, îmi răspunse el precaut.
　　- Găsit ? Am întrebat eu, nedumerită. De cine ?
　　- De cine ar avea nevoie de mine...
　　- De tine ? Dar cine ești ?
　　-  Sunt un om pierdut, șopti el resemnat. Cineva cândva m-a pierdut pe drumul vieții, din neatenție, din ignoranță, din convingerea că n-o să-i lipsesc vreodată. Dar tu cine ești ? Mă întrebă el iscoditor.
　　- Eu sunt un om plecat, am răspuns eu, abia atunci convinsă că mă recunoscusem, că mă identificasem cu mine.
　　- Plecat ? Fu rândul lui să se nedumerească de spusele mele. Plecat de unde ? Se interesă el ca și cum ar fi vrut, așa cum făceau pe vremuri bătrânii, să afle a cui sunt.
　　- Nu știu de unde, dar știu de ce. De teama de a nu deveni un om pierdut asemenea ție.
　　- Bine ai venit, îmi spuse el, bucurându-se de companie, așează-te, continuă el, făcându-mi loc pe piatra pe care stătea.
　　- Nu, nu rămân, merg mai departe. Poate cine știe...ar trebui să faci și tu la fel. Te-ai resemnat să te lași pierdut, de ce să te resemnezi să aștepți să fii găsit ?
　　 Zâmbi senin, împăcat cu sine, și-mi făcu cu mâna, în semn de rămas bun, fără să mai adauge ceva. 
　　Eu am mers mai departe nestingherită. În drumul meu întâlneam oameni cărarea le dădeam binețe. Unii erau așezați pe alte pietre de încercare, alții treceau pe lângă mine. Cărările vieții sunt pline de oameni pierduți și oameni plecați.
　　N-am întâlnit însă oameni găsiți. Sunt rari. Poate pentru că omul găsit e norocul tău de care ai grijă să nu se piardă din nou !