Dora căută o alee mai retrasă din parc și se așeză pe o bancă. Privi în jurul ei cum, sub adierea caldă a vântului de sfârșit de de octombrie frunzele cădeau, legânându-se în jurul ei. Simți că ei, copacii, erau prietenii ei buni, empatizând cu tristețea din sufletul ei și plângeau cu frunze ruginii ce se așterneau pe pavajul aleii.
Ținea în mână scrisoarea lui Alexandru, încă nedesfăcută, deși trecuse mai bine de o săptămână de când Alin i-o adusese. I se părea că nu va avea niciodată curajul să o deschidă, deși o purtase în permanență cu ea, ca pe ceva ce făcea parte din Alexandru, omul drag, care dispăruse mult prea devreme pentru a lăsa vreo urmă în inima ei.
Uneori se gândea că era mai bine să nu desfacă deloc scrisoarea, să se prefacă că o uită acolo, pe bancă, să nu știe deloc care au fost ultimele lui gânduri față de ea, să și-l amintească așa, în ipostazele în care rămăsese în amintirea ei : când își strânseseră mâna în fața magazinului sătesc, când vorbiseră despre ei doi, când o ținuse în brațe în livada cu cireși înfloriți, când o sărutase, când venise în camera ei, dornic să rămână.
Apoi se răzgândea spunându-și că acel plic conținea finalul unei povești neîncepute și dacă refuzase acelui om șansa unei ultime iubiri avea datoria morală față de memoria lui să-i asculte ultimile cuvinte chiar dacă puteau fi niște reproșuri sau o blamare.
Cu ochii în lacrimi și mâini tremurânde, Dora desfăcu plicul. O rafală de vânt se porni și fluturând foile din mâna ei o făcu să se înfioare. Parcă simți în nări mirosul rufelor geruite ce-i aparținuse numai lui. Duse foile mai aproape de față și inspiră adânc șoptind : Alexandru, apoi închise ochii așteptând. Inima îi bătea în piept cu putere și parcă se simți călătorind pănă la marginea lumii doar că sa-i facă cu mâna în semn de rămas bun.
După o vreme deschise ochii larg, uimită că era încă acolo, pe bancă. Se simți liniștită și împăcată cu ceea ce nu fusese altceva decât o poiecție în viitor a unui Eu rătăcit în trecut. Simțindu-se din nou puternică citi :
Dora, iubita mea,
Ce frumos și nepământean sună și cât de mult mi-am dorit să te pot striga așa. Cât de norocos va fi cel pe care tu îl vei considera potrivit să-ți poată spună “ iubita mea”.
M-am îndrăgostit nebunește de tine în ziua când m-am oferit să te duc în oraș și tot în ziua aceea am știut că va fi o iubire care-mi va aduce o extraordinară suferință. Atunci am crezut că voi suferi pentru că mă vei respinge, ceea ce aparent s-a și întâmplat. Apoi am înțeles că suferința mea venea din faptul că, fie ea și împărtășită, nu aș mai fi avut timp să mă bucur de această iubire, de tine, dragostea mea.
Poate tu intuiai, știai deja asta și uneori mă gîndesc că nu întâmplător lucrurile s-au întâmplat așa. Neputința ta de a mă iubi ne-a salvat pe amândoi.
Mă doare uneori că nu mi-am respectat promisiunea de a te căuta, dar știu că mă vei înțelege și mă vei ierta.
Acum e vremea cireșelor tale și mă tem să te strig pentru ca ecoul chemărilor noastre s-ar ciocni nemilos de imposibilitatea de a ne ostoi dorul. Așa că prefer doar să le privesc de la depărtare în livada în care te-am ținut în brațe printre copacii înfloriți și să visez frumos la o poveste între noi doi, atât de intens încât uneori simt că ești lângă mine, că tu mă iubești și eu sunt sănătos și adorm fericit. Poate așa va începe...într-un somn fericit.
Te-am cunoscut mult prea târziu pentru mine, dar suficient de devreme pentru a ști ce să caut dacă voi mai trăi vreodată aici, pe pământ.
Cine știe ? Poate că de fapt, luându-ne rămas bun, atunci la Sibiu, asta ți-am promis : că mă voi întoarce după tine într-o viață viitoare, chiar și peste un milion de ani.
Până atunci însă, fii fericită, Dora, iubita mea !
Cu infinit dor,
Alexandru
Împăturind scrisoarea Dora rămase o vreme gândindu-se la ce și cât însemna viața, la ce și cât însemnau oamenii care într-o formă sau alta intrau și ieșeau din viața ei de-a lungul întregii ei exsitențe.
Își aminti cum, adolescentă fiind, citise o carte care o marcase la vremea respectivă, speriind-o de greutatea unei astfel de existențe. Se numea “ O femeie singură” scrisă de o scriitoare franceză.
Zâmbi amintindu-și spontan și firesc pasaje din această carte pe care o citise o singură dată, cu aproape 30 de ani în urmă. I se păru ciudat, dar apoi își dădu seama că nu erau pasaje din carte ci din propria ei existență și înțelese dintr-o dată că toată această poveste fusese o lecție de acceptare a ceea ce fusese și avea să rămână pentru tot restul vieții ei : O femeie singură într-o lume plină. Una dintre miliardele asemenea ei pe această planetă, cu toată demnitatea, asumarea și implinirea dată de această condiție umană, cu nimic mai prejos decât celelalte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu