N-ar mai cunoaște înc-un răsărit,
Și aș rămâne doar cu amintirea,
Acelui început făr’ de sfârșit.
E mult de atunci dar n-am uitat,
Cum tremuram de dor când umbra ta,
Împrumutând ceva din trupul tău curat,
Se împletea sublim cu ea, cu umbra mea.
Și cele doua umbre se plimbau sub lună,
Visând frumos că poate într-o zi,
Când trupuri si nu umbre vor umbla de mână,
Din nori, un soare nou se va ivi.
Trecutau ani ce nici nu i-am simțit,
Și umbrei mele încă-i este dor
De tot ce umbra ta frumos i-a dăruit,
Făcând-o să renască într-un trup ușor.
Să nu-mi apui brutal iubirea,
Căci umbrei mele i s-ar stinge dorul,
Iar umbrei tale i-ar lipsi menirea,
De a păstra împreună soarele și norul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu