Camara sufletelor III

- Da te-am gasit, ii raspund eu. Ce este asta un magazin de jucarii?
- Nu, este o camara a sufletelor.
- Poftim? Nu am auzit bine? Cum poate fi o camara a sufletelor un loc plin de jucarii?
- Cum ti se par? Ma intreaba batranul ignorandu-mi intrebarea, sau poate nici nu a auzit-o.
- Sunt frumoase, sunt delicate, sunt curate, sunt pure.
- Vezi asa sunt si sufletele tuturor oamenilor, frumoase si copilaresti. Fiecare isi regaseste sufletul intr-un anumit obiect aflat aici.
-Chiar si al meu?
- Chiar si al tau.
- Ce rol are aceasta camara a sufletelor?
- Ea este deosebit de importanta, pentru ca uneori cei care pleaca, cei dragi noua, iau cu ei, fara sa vrea si sufletele noastre.Nu pot trece mai departe de aici decat ducandu-si propriul suflet. Cel care nu ii apartine trebuie sa ramana aici spre a fi recuperat intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu de stapanul lui. Si abia atunci, cei vii, ramasi pe pamant, se pot desprinde de trecut si pot merge mai departe in calatoria vietii lor.
- Asta li se intampla tuturor oamenilor?
- Doar acelora care se daruiesc cu devotament si pretuire omului care pleaca.
Privesc impresionata in jurul meu, parca nevenindu-mi sa cred ca ceea ce se intampla este real. Si atunci imi dau seama ca nu stiu care din obiectele existente acolo este reprezentarea in plan material a sufletului meu. Daca iau sufletul altcuiva? Cum voi putea sa traiesc purtand in mine un suflet strain, care sa nu mi se potriveasca. Batranul zambeste ingaduitor cu gandurile mele pe care in mod sigur le stie.
- Nu te teme, toti stim sa ne recunoastem sufletul.
Deodata prin usa deschisa trece in zbor un fluture de un alb imaculat. In clipa aceea sunt ferm convinsa ca el este sufletul meu. Poate ca acesta este visul tuturor oamenilor ca sufletul lor sa fie atat de curat si usor ca un fluture. Ca in transa cu privirea atintita spre el, pornesc spre fundul colibei sa il prind, sa-mi recuperez sufletul de care abia acum simt ca mi-a fost cu adevarat dor.
Dar nu apuc sa fac decat cativa pasi si simt o durere sfasaietoare in talpa, si aud un zgomot de ceva sfaramandu-se sub piciorul meu. Ultimul gand care imi vine in minte inainte de a-mi pierde cunostinta este ca mi-am calcat in picioare sufletul, aspirand la sufletul altcuiva, mai bun si mai curat decat mine...
Deschid cu greu ochii ca dintr-un somn de moarte din care regret ca m-am desteptat.Sunt din nou in camera mea, a disparut orice urma de plaja, de coliba. Simt ca am o lacrima pe obraz. Am plans in somn. O ating cu degetul si ea se prelinge in jos pe obraz ca un drum catre motivul durererii mele. Lacrima e firava, se pierde dar ii ramane prezenta adanc incrustata in inima mea.
Simt ca am ceva strans in pumnul mainii drepte. Il deschid incet, cu teama si vad o mica scoica alba, pe care am strans-o atat de tare, incat marginile ei mi s-au infipt in palma, intrerupand linia vietii, ca o cumpana care trebuia trecuta. Un fir subtire de sange mi se prelinge printre degete, dar ciudat nu simt niciun fel de durere in palma de unde imi desprind scoica, ci in picior in locul unde am calcat pe ea in coliba de pe plaja.
Tin intre degetele mele scoica si o privesc cu dragoste, este doar sufletul meu pe care l-am redobandit, aducandu-l inapoi intr-un trup chinuit in absenta lui. 
Ma simt inundata de o liniste placuta si calda si desi inteleg ca totul a fost un vis menit sa ma ajute sa imi iau ramas bun de la un om important mie, al carui suflet se afla poate si el intrupat in batranul din coliba, care mi se parea atat de cunoscut, simt ca nu m-am intors cu mana goala de acolo. Am adus o scoica, e sufletul meu si sper ca atunci cand el va fi pregatit sa se deschida sa nu fie doar o cochilie goala, m-ar durea mai mult decat daca nu l-as mai fi primit inapoi.