Partea a II- a
Mă întorc pe plajă, nu se văd urme. Undeva mai departe se conturează o colibă acoperită cu stuf. Nu-mi amintesc de ea, dar poate s-a construit între timp, o fi vreun refugiu al pescarilor, sau poate al ciobanilor. Nu am ce căuta acolo dar totuși, curiozitatea îmi dă ghes să merg până la ea. Privesc în jurul meu, nu e nimeni, poate ar fi trebuit să verific și cortul prietenei mele, deși, uneori, matinali plecau amândoi prin împrejurimi.
Soarele este deja deasupra copacilor, dar dintr-o dată mi se pare trist și încă este mult prea roșu pentru o zi frumoasă de vară. Pare abătut și parca își ferește fața, iar razele-i deși puternice nu reușesc să mă încălzească. Mi-e frig sau mi-e teamă? Teamă de ce ? Nu sunt singură aici, sunt împreună cu ei. Încerc să îmi amintesc dacă am visat ceva urât, care sa îmi dea această senzație de frică inexplicabilă. Îmi simt ochii inundați de lacrimi. O fi pentru ca am încercat sa privesc în soare. Cine știe...
Coliba pare mai departe decât am crezut eu sau poate pașii mei sunt prea greoi, înceți, ca și cum picioarele nu ar vrea să mă ducă acolo. Am plecat desculță. Prin unele locuri nisipul a început deja să frigă. Am să merg mai aproape de apă, pe acolo pe unde este umed. În spatele meu rămân urme, nu foarte adânci dar vizibile. Ma Întorc să le privesc, vor ști că am venit încoace. De ce mi se pare că nu mă voi mai întoarce la locul nostru, de ce am certitudinea că în fața mea este ceva ce nu îl pot împiedica. Aș vrea să o iau la fugă înapoi. Sunt ridicolă, nu sunt un copil, e zi, iar zona nu este deloc o pustietate. Dar parcă prea mă simt singură așa cum nu m-am mai simțit de multa vreme, ca și cum locurile acestea fac parte dintr-un alt episod al existenței mele și m-am întors imaginar sau oniric ca să îmi iau rămas bun.
Am ajuns la ușa colibei. Este întredeschisă, și atunci când pășesc înăuntru văd atât de multă lumină. Mă așteptam să fie o colibă părăsită, prăfuită și cu pânze de păianjen atârnând din tavan și prin colțuri, și când colo parcă mă invita să pășesc într-o altă lume.
Mă simt ca într-un magazin de jucării. E atât de frumos! Ca într-o copilărie de mult pierdută și acum regăsită. Sunt în jurul meu tot felul de obiecte viu colorate. Nici nu știu la ce să îmi arunc ochii mai întâi: sunt păpuși, sunt animăluțe din pluș, mașinuțe, trenulețe, pantofiori, cuburi, personaje de poveste în miniatură, cărți cu povesti, porumbei și papagali. Parcă toate obiectele de pe fața pământului au fost aduse și lăsate aici spre păstrare. Aș vrea să le strâng în brațe pe toate și să fug cât mai departe. Mă simt atât de bine printre ele ca și cum fiecare ar avea o poveste și dacă le-aș atinge aș afla povestea lor, spusă de o voce interioară.
- În sfârșit m-ai găsit! Se aude din spatele meu o voce, caldă și blajină. Sunt atât de transfigurată, de impresionată de frumusețea locului în care mă aflu încât nu mă sperie deloc aceasta voce, ca și cum o știu demult și îmi este familiară, nu mă poate înfricoșa. Mă întorc zâmbind către cel care a vorbit. E un bătrân, cu o față senină și blândă, cu o barbă albă și niște ochi mari ,verzi și adânci ca marea. Nu l-am mai văzut niciodată, dar știu că îl cunosc așa cum mă cunosc pe mine însămi. Știu până și că mă aștepta și că într-o zi trebuia să ne întâlnim, chiar în acest loc minunat în care nu poți să simți altceva decât bucurie, ca într-o oază a copilăriei de care aproape că am uitat, ca și cum m-aș fi născut direct adultul de azi.
Poveste adultă inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu