Încet luminile se-aprind,
Tristețea par că mi-o veghează,
De undeva mă văd venind.
În viața-mi intru resemnată,
În urma mea pășește-un câine,
Rămâne-n poarta descuiată
Să o păzească până mâine.
M-așez pe-un șubred colț de soartă,
Să m-odihnesc de ce-am trăit,
Să mă dezbrac de-a fost odată,
Ce de purtat s-a ponosit.
Pe lângă mine zac grămadă,
Bucăți de foste amintiri,
Ar trebui puse-ntr-o ladă,
Sunt galbene, fără sclipiri.
Pe masa goală stă o vază,
Dar nimeni nu mai pune flori,
Când tinerețea încetează,
Te temi de soare și culori.
Și-n vatră fostul foc s-a stins,
Uitarea l-a făcut să stingă,
Și-acum când frigul m-a cuprins
Cine mai poate să-l aprindă ?
În viața mea de-acuma s-a-noptat,
Mai suntem trezi doar eu si sufletul din poartă,
Și până mâine singuru-i lătrat,
Va fi dovada c-am trăit vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu