Veneam spre casă hotărâtă să scriu despre fericire. Despre cum, ca și Linia Orizontului, Fericirea rămâne o aspirație, o stare, o emoție pe care credem că o vedem la alții, că o putem atinge, dacă..., că o putem găsi și noi negreșit într-o zi. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții căutând-o, în iubire, în împlinirea unor dorințe, în atingerea unor obiective.
Veneam hotărâtă să scriu despre toate acestea, despre cum, ea, Fericirea, este, de fapt, legată de ce simțim noi la un moment dat, când ceva frumos ni se întâmplă, și cum, fiind doar o senzație, este firesc să dispară atunci când sufletul nostru care tânjea după ea simte sațietatea dată de prezența ei în interiorul nostru. E, poate, ca atunci când ți-e foame, sete sau somn. După ce ai mâncat, băut sau dormit, toate aceste nevoi fiind satisfăcute ,o vreme nu le vei mai simți acut sfredelindu-ți trupul. După ce ai primit fericirea generată de ceva ce ți-ai dorit, ceva-ul tânjit devine atât de accesibil că nu-ți mai dă acea stare de fericire pe care ai simțit-o la început. Atunci, nu mai ești fericit ? Ești ! Doar că... în limitarea condiției noastre umane, nu suntem niciodată fericiți cu ceea ce avem, ci cu ceea ce ne dorim.
Eram hotărâtă să scriu despre toate acestea, pășeam îngândurată printre trecători, încercând să-mi ordonez ideile, absentă la muzica străzii și la decorul de iarnă, după care tânjisem săptămâni la rând și eu.
Deodată, în fața mea se oprește o femeie, îmbrăcată în negru, cu o față blajină și îndurerată. Se dă ușor într-o parte, parcă nevenindu-i să creadă că m-am oprit, și mă privește fără să spună nimic. O privesc și eu. Pare îngrijită și curată. Ține în mâini o sacoșă pe care o plimbă fâstâcită dintr-o mână în alta, neîndrăznind să spună ceva, deși eu deja știu că urmează să îmi ceară bani și mai știu că am să-i și dau.
Aștept, neclintindu-mă din loc, doamna adunându-și puterile șoptește:
- D-nă, știți, vă rog, dacă ați putea, un bănuț, o pâine pentru în seara asta...
Ar putea să se oprească aici, vâzând că încep să caut în geantă, punându-i în mână ceva mai mult decât bănuțul cerut. Doamna însă continuă, pentru că rolul ei, era, nu-i așa ?!, să mă ajute să-mi edific conceptul de fericire, pe care eu, consumatoarea de filosofie pe pâine (nu prea gătesc) mă pregăteam să îl aștern pe hârtie :
- Știți soțul meu a murit acum ceva vreme, nu demult, de vreo două luni... Aș putea să îi spun că o înțeleg, că împărtășim aceeași experiență, deși a mea mult mai veche, dar nu pot deschide gura pentru că în mintea mea se conturează primul indiciu al propriei fericiri : eu nu am fost nevoită să cerșesc după moartea soțului meu. (Am fost o fericită !) Văzând că nu spun nimic, doamna continuă, poate luând tăcerea mea drept scepticism:
- A murit d-nă, și m-a lăsat cu datorii multe, cu bănci. Mă gândesc că e îngrozitor că, după dispariția cuiva drag, durerea pierderii lui este secondată de o alta, mult mai mare, care cumva îi întinează memoria : dificultățile financiare, lăsate în urmă ca o moștenire blestemată. Aș vrea să spun că mi se pare nedrept, că probabil decizia acumulării datoriilor și a împrumuturilor bancare a fost cumva comună, dar de unde știu eu ce e adevărat și ce nu, și apoi îmi încolțește în minte al doilea indiciu al propriei fericiri : Pe mine nu m-a lăsat cu Nimic.
În fața prostației mele profunde, doamna concluzionează :
- Dar mai am doi ani până la vârsta de pensie, d-nă, că am și eu 20 de ani munciți.
- Să vă ajute Dumnezeu, d-nă, să fiți bine și sănătoasă până atunci, aveți grijă de dumneavoastră. D-na îmi mulțumește și pleacă, ținând în mână ceea ce ar putea fi condiția fericirii dumneaei, concrete, palpabile, pâinea de care avea nevoie. Eu îmi continui drumul, în direcția opusă, conștientizând deja culmea fericirii, faptul că mai am mulți ani până la pensie, cam tot atâția cât avea doamna lucrați.
Ar putea ca nimic să nu fie adevărat, dar ar putea ca totul să fie.
Și-atunci ?
Atunci, oameni buni, nu vă construiți dependențe de omul de lângă voi, bucurați-vă de ceea ce este el și nu de ceea ce vă aduce, iubiți-l pentru el însuși și nu pentru că vă îndestulează, ca să nu vi se dărâme lumea în cap când soarta vi-l ia. Mulțumiți-vă cu ceea ce aveți numindu-l fericire, căci Doamne ferește de mai rău și contează ceea ce faceți voi înșivă pentru mai binele vostru .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu