Țara Destinelor

　　Am visat odată Țara Destinelor. Era acel loc de pe această planetă, așezat nu la Marginea Lumii, căci nu simțeam pericolul prăbușirii de pe hartă în haosul Universului Nostru, dar nici în Mijlocul ei, căci nu mă simțeam înghesuită de alte Țări. Era undeva, și asta era cel mai important pentru că nu-mi mai doream să plec și nici să îi spun cuiva să ajungă la mine.
　　În Țara Destinelor trăiau tot felul de Destine. Unele simple, normale, fără a fi insignifiante, altele mărețe și grandioase făcându-mă să mă înfior atunci când treceau grăbite pe lângă mine, prea impunătoare pentru a privi către altele mai mărunte.
　　Unele atât de calde și bune, altele atât de colțuroase și semețe că-mi inspirau mila singurătății și inabordării. Am văzut acolo Destine atât de frumoase că ți-ai fi dorit să furi unul, să-l faci al tău, și să nu-i mai dai drumul niciodată. Am văzut însă și detine tot atât de crude încât mi-au dat lacrimile doar gândindu-mă cum ar fi să fie al meu, și întrebându-mă ce oameni pot rezista să le poarte. Cel mai mult m-au impresionat Destinele Schioape, pentru călor le lipsea ceva ce le nega pentru eternitate șansa lor la împlinire ca într-un întreg ce nu se poate închide vreodată.
　　Am cunoscut acolo două Destine. Destinul lui și Destinul ei.Erau atât de diferite. Destinul ei era acela al unei femei nu neapărat puternice cât imputernicită să trăiască toată viața într-un deșert și părea dornică să simtă în carnea și sufletul ei și altceva decât nisip, furtună și arșiță. Visa nestingherită la o oază de liniște cu apă proaspătă și un copac puternic între ramurile căruia să se simtă ocrotită și răcorită.
　　Destinul lui era acela al unei lagune, în care era atât de mult adăpost încât aproape uitase cum arată valurile. Îi lipsea forța lor care să îi stimuleze simțurile, să-i pună la încercare bărbăția, visa uneori că fuge pe mare, că înfruntă cea mai mare furtună iscată vreodată și că iese victorios, extenuat de efort, dar învingător, ca și cum s-ar fi războit cu însuși Poseidon.
　　Cele două Destine trecuseră de nenumărate ori unul pe lângă celălalt fără să se ciocnească, fără să-și dorească să colinde unul prin celălalt. Lui nu-i plăceau deșerturile, ea nu-și dorea o lagună ci o oază pe care să o ducă cu ea în deșertul de care nu se putea despărți, pentru că era singura casă pe care o cunoscuse cu adevărat, singurul loc în care nisipul ce îi intra în ochi până la lacrimi o făcea să se simtă bogată ca în fața unei întinderi nesfârșite de aur.
　　Apoi, într-o zi, Destinul ei s-a împiedicat neputincios și fragil de al lui, aproape prăbușindu-se. A privit în sus către el, neștiind dacă e vie sau moartă și a simțit cum îi încolțește în minte singura întrebare al cărei răspuns urma, poate, să îi schimbe cursul exitenței ei: Lagunele au copaci ?
　　El a zâmbit încurcat, cerându-și scuze și întinzându-i mâna fără să știe că dincolo de gestul lui cavaleresc, ridică de jos un destin și pentru prima dată se gândi că Deșertul ăsta nu era deloc așa urât cum crezuse el, și totodată simți că are răspunsul dorinței de furtună, alta decât cea sărată și rece, una fierbinte al cărei gust avea să îl afle pășind în destinul ei.
　　Am visat odată Țara Destinelor. Nu-mi mai amintesc când și de ce. Mi-amintesc însă de două Destine ținându-se de mână.