Când am ajuns gara era pustie, ne-am așezat pe un peron la întâmplare, împărțind aceeași valiza așa cum împărțisem o existență.Am stat o vreme fără să ne vorbim, fără să ne privim, fiecare adâncit în gândurile lui. Cred că dacă aș fi fost mai atentă aș fi putut să îi aud țipătul interior.
Știam că il doare așa cum mă durea și pe mine dar simțeam că ruptura trebuia să fie definitivă
- Când...încercă el cu timiditate
-Întârzie, am răspuns eu tăios, parcă nerecunoscându-mă în persoana de atunci pe mine femeia blândă și delicată care credeam că sunt.
-De unde știi, nu ai fost să întrebi
-Știu nu se pot hotărî unde să pună locomotiva, să tragă sau să împingă vagoanele, așa că mai așteptam.
-Tu unde ai prefera?
-Nu știu, tu ești cel care pleacă. Am fost ani la rând într-un tren cu o locomotiva care a tras din răsputeri niște vagoane mult prea grele pentru puterile ei, nu am ajuns prea departe.
- Te vei urca într-un tren cu locomotiva în celălalt capăt.
-Cred ca nu. M-aș simți împinsă spre o destinație forțată, pe care nu mi-o doresc. Am tăcut amândoi o vreme, gândindu-mă la toți acei ani în care am călătorit împreună în același tren și din care am fost nevoiți să coborâm la un moment dat.
Apoi, deodată m-am ridicat în picioare și i-am zis scurt :
- Hai acasă ! Am plecat alergând fără să privesc măcar o singură clipă în urmă ca să nu regret gestul făcut
A doua zi dimineață prin geamurile larg deschise ale casei sufletului meu, oricine ar fi putut vedea că trecutul meu fusese acceptat ca într-o împăcare mult așteptată, iar el, trecutul nu mai stătea cuminte în poartă așezat pe valiza asa cum îl găsisem deunăzi. O singură condiție avusesem de pus: să nu deschidem niciodată valiza cu amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu