Vracii de suflete !

 Am întâlnit unul odată, intr-un moment în care deși știam, sau învățasem că nicio întâlnire nu este întâmplătoare, nu credeam că sufletul meu ar mai putea fi vindecat vreodată prin vreun leac miraculos, cu execpția unei Mașini a timpului care să mă întoarcă la începutul existenței mele ca să o refuz categoric.
N-a fost o întâlnire planificată sau căutată, nu credeam în nimic și trăiam pentru că încă nu-mi fusese sortit să mor. Nu l-am găsit în cine știe ce sihăstrie, izolat de civilizație, de păcate sau cunoaștere, și, deși recunosc astăzi, ani mai târziu, că a fost un vraci bun, nu m-am vindecat pentru că mi-ar fi dat să beau cine știe ce poțiuni sau elixiruri minune, ci pentru că mi-a dăruit cuvintele și înțelegerea potrivită care să-mi cicatrizeze sufletul, aproape ucis.
Vraciul acesta, bun vindecător de suflete, avea minunatul dar al scrierii, iar rândurile lui, parcurse zi de zi, m-au făcut să simt cum pașii mei se afundă din ce în ce mai puțin în mâlul dureros în care mă afundasem până dincolo de mijlocul morții. Scria nu neapărat frumos sub aspectul cuvintelor balsamice și tămăduitoare, cât mai ales hotărât și convingător, ca profet al gândurilor bune, încrederii de sine, ridicării de jos, și acceptării realității înconjurătoare, ca o garanție a binelui ce “va să vină”.
De la el am aflat despre cele 3 Euri care alcătuiesc ființa umană, minte, trup, suflet, și armonia care trebuie să coexiste între ele, de la el am aflat că singurătatea și însingurarea sunt două stări benefice care acceptate asumat, pot fi stări normale, atâta timp cât te simți bine în compania ta și liniștea pe care o auzi seamănă cu susurul unui izvor și nu cu un urlet de disperare.
Dar cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o de la acest vraci-scriitor, ca terapie de vindecare, a fost descoperirea răbdării, virtute atât de necesară în orice vindecare sufletească.
Răbdarea asta, atât de prețioasă, îți poate aduce, uneori fără să te aștepți, spunea el, o felie de pepene roșu într-un deșert în care tu nu mai speri nici măcar la o picătură de apă sălcie....
Și nu spunea minciuni, căci era un vraci bun. 
Timpul a trecut, iar eu un om norocos, și poate iubit de Dumnezeu și de oameni, salvată de la moarte de îngerul meu bun, întrupat într-un Om care va rămâne Om până la capăt în inima mea, cu sufletul vindecat de vraciul cel bun, am reușit să mă redescopăr și să recunosc rolul vracilor de suflete în vindecarea celor care au sufletul zdrobit.
Apoi, într-o zi, vraciul a dispărut ! La început nici nu mi-am dat seama că nu mai e, pentru că leacurile lui nu le mai sorbeam de ceva vreme. Nu mai rezonam cu ele, ca atunci când nu mai e nevoie să iei un medicament, căci durerea nu mai există.
În altă zi însă i-am simțit lipsa, nu pentru mine, ci pentru alți oameni pe care știam că îiî putea ajuta cu rândurile lui tămăduitoare.L-am căutat și i-am reproșat plecarea. Vraciul mi-a răspuns sec, ca unei străine...
- Ce nevoie mai ai de mine și de leacurile mele...
Avea dreptate, nu mai aveam nevoie de el, pentru că așa suntem noi oamenii, strigăm doar atunci când ne doare, dar aș fi vrut să-l recomand și altora.
A fost odată un vraci bun...