Mi-e dor de marea de iubire
În care ne-am trezit noi doi odată,
Păream doi zei fără oprire,
Două minuni fără de pată.
Olimpul nostru se vărsase în lume,
Se răspândise peste tot în mare,
Eram doi zei fără de nume,
Purtați de valuri, mângâiați de soare...
Când Nemurirea noastră s-a topit în sare
Făcând din marea adâncă un altfel de Olimp,
Tu ai rămas tot zeu, iar eu o muritoare,
Pierzînd eternitatea, dar primind iubire-n schimb.
Fii Omul meu din Marea Albastră,
Ce nu-și revendică întoarcerea la zei,
Înțelegând c-o mare dulce ca a noastră,
Ne ține vii prin însăși Nemurirea ei.
Sublim!
RăspundețiȘtergere