Dorul m-a făcut să devin doină și am întârziat pe înserat printre dealuri, dorindu-mi să fii tu buciumul care să mă cânte vers cu vers până la ultima emoție revărsată din strigătul ei tânguitor ca un plânset de dor, ca o chemare febrilă.
Dragostea m-a făcut să devin serenadă, cântată șoptit, în nopțile cu stele,când tu priveai cerul și eu speram ca licărul lor este sclipirea bucuriei din ochii tăi, ca din nou gândurile noastre s-au întâlnit să se țină în brațe. Și mi-am dorit să fii tu strună de chitară care să-mi împrăștie acordurile de femeie îndrăgostită în înaltul cerului, pentru că iubirea mea să fie auzită de tine, cel căruia îi este menită.
Nostalgia puținelor clipe petrecute împreună m-a făcut să devin tristă romanță a iubirii niciodată destulă, tradusă în clipe lungi de absență a gândului, a cuvântului, a îmbrățișării, a pasiunii încătușată în amintirea mea încă plină de parfumul tău, ca să-mi hrănească dorul, în așteptarea revenirii tale în brațele mele, sărace de tine. Și mi-am dorit să fii tu cel care să îmi cânti muzica aducerilor aminte, ținându-mă strâns lângă inima ta caldă și bună, care să îmi mângâie sufletul meu de romanță a vieții tale.
Doină, serenadă, romanță, orice aș fi nu ar fi suficient sa-mi ajungă, să-mi poată potoli dorul de tine, ca unei zeițe setea de nemurire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu