Îmi era sete, o sete nebună de apă limpede și cristalină după ce colindasem nestingherită crângurile din împrejurimi ca să îmi umplu sufletul de liniște. Iar liniștea mă invadase, se strânsese în mine picătură cu picătură până când îmi simțisem interiorul căptușit cu ea, ca un covor cald și moale.
Dar acum setea mă gonise din crâng în căutarea apei, iar căutarea mea se apropia de final pentru că începusem să zăresc albia pârâului. Ajunsă la marginea lui m-am lăsat în genunchi, aplecându-mi fața să simt răcoarea și atingerea catifelată a luciului de apă.
Deodată, am zărit în apă în locul chipului meu cea mai frumoasă căprioară pe care o văzusem vreodată. Nu m-a surprins anormalul feeric al situației, convinsă fiind că nu mă aflu în față unui joc al imaginației sau a unei iluzii optice, ci, că ea, căprioara, se află undeva în spatele meu, așteptând temătoare să-i dau voie să bea, coborând în locul meu. Eram atât de sigură că se afla acolo, încât mi-am întins mâinile în spate, încet, ca într-o mângâiere reciprocă pe care o așteptam de prea multă vreme.
Și ea m-a lăsat să o mângâi, fără să se sperie, lipindu-și trupul cald și catifelat de palmele mele, de spatele meu. Ne priveam cu încredere în oglinda apei și ne studiam reciproc chipurile. Ochii noștri păreau la fel, umezi și triști, fără nicio așteptare, fără nicio teamă, pregătiți să accepte jocul de-a viața si moartea.
Am stat așa o vreme, povestindu-ne viețile fără să scoatem o vorbă dar înțelegându-ne fără să ne judecăm. Nici când te-am zărit vânătorule nu ne-am speriat. Eu te știam departe, mult prea departe ca să poți ajunge la mine, iar acum zărindu-te am știut că trebuia să fii acolo. Știam că îți place să vânezi și că ești un vânător iscusit, dovadă fiind trofeele de ciute, gazele și alte sălbăticiuni desăvârșite ce stăteau suspendate discret de pereții din cămările sufletului tău.
Știam că ne-ai văzut și că nu vei da greș și am simțit săgeata pornind către noi. Apoi am văzut-o murind în brațele mele. Aș fi vrut să te urăsc pentru că ai ucis căprioara din mine, dar fără moartea ei nu aș fi putut deveni căprioara inimii tale.
Te-am privit cu ochii unei îndrăgostite veșnice, încercând să-mi întipăresc în suflet puterea și măreția chipului tău ca să te pot recunoaște ori de câte ori ne vom întâlni aici, în locul care va deveni pentru totdeauna al nostru, căci dincolo de el eu și tu suntem două entități diferite, cu vieți diferite.
M-am ridicat în picioare gata de întoarcere, ți-am făcut cu mâna în semn de rămas bun și plecând am vărsat primele lacrimi ale dorului de tine, iar în timp ce urcam murmuram în neștire doua versuri despre care știam că au însemnat ceva pentru o altă moarte , a unei alte căprioare “Tu iartă-mă fecioară, / Tu căprioara mea...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu