Se pare că sufletul meu a răcit.
Nu, nu tușește și nici nu strănută,
Doar că îl simt un pic amorțit,
Și-mi cere să bea apă multă.
Stă ghemuit în trupul meu mic,
Așteaptă o cană cu rouă fierbinte,
Ca să-și revină un pic câte-un pic,
La stadiul de suflet cuminte.
Fruntea îi frige de dorul uitării,
Obrajii îi ard ca focul din vatră,
Buzele-i tremură în febra chemării,
Ochi-i lucesc, sclipire de piatră.
Suport cu tărie răceala din mine,
Tratez cu răbdare un suflet rănit,
Și sper că într-o zi va fi din nou bine,
Atât cât se poate cu-n suflet răcit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu