Jocul "de-a oglindirea "

Într-o noapte, eu și luna ne-am jucat " de-a oglindirea". Nu a fost ceva premeditat ,ci așa, ca în vremea copilăriei, când, plictisit de atâta nejoacă, ieșeai pe stradă și descopereai un alt copil, și el nejucat, și încântați de șansa la joacă, hotărați să vă jucați împreună, chiar dacă nu vă mai văzuserăți niciodată.
Eu stăteam insomniacă, cu gândurile plecate în visurile tihnite ale celor care-și aminteau de mine ca să mă includă involuntar în visul lor de noapte, așteptând să-mi vină somnul ca să pot și eu la rândul meu visa niște gânduri primite in dar peste zi, de la o inimă tandră și bună.
Ea, înconjurată de o mantie de stele golașe, proaspăt răsărite, maiestuasă și zâmbitoare, privea visătoare peste pământul amorțit și trăgea nestingherită cu ochiul ei mare și rotund câtre răsărit, sperând că, poate, de data asta, va păcăli timpul, încercând să apună mai târziu, ca să prindă măcar o secundă din Răsăritul celui pe care era sortită  să-l iubească pănă la sfârșitul sfârșurilor.
- Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, m-a întrebat ea, dintr-o dată, uitându-se la mine amuzată cum încercam să-mi ascund gândurile surprinse de-a valma înaintea ochilor mei rătăciți în visare.
- Noi două ? am întrebat eu.
- Da, noi două.
Am izbucnit în râs și privindu-i fața luminoasă, mult prea luminoasă pentru un astfel de joc, am răspuns :
- Unde te-ai putea ascunde tu să nu te văd eu, unde m-aș putea ascunde eu să nu mă găsești tu?
- In spatele iubirii noastre, mi-a răspuns ea, zâmbind șiret.
- Eu nu pot să mă ascund de Soare, tu nu te poți ascunde de un pământean, am replicat eu. Mai bine să ne jucăm " de-a oglindirea", i-am propus eu, de teamă să nu se supere pentru împotrivirea mea.
- Mă oglindesc de atâtea veacuri, în nopțile cu mine, încât niciun loc de pe lumea asta nu m-ar mai atrage mi-a răspuns ea posacă.
- Oglindește-te în sufletul meu am îndemnat-o eu, dornică de ea, de lumina ei, care ar fi putut să mă vindece de intunericul de care îmi simțeam uneori sufletul inundat.
- Ce folos ! Da, ți-aș putea aduce lumină, dar căldură nu,doar el aduce și lumină și căldură, șopti ea privind din nou spre răsărit. Îi era dor, ca oricărei femei îndrăgostite.
Părea dintr-o dată mai întunecată, poate din cauza tristeții, poate din cauza norului cenușiu care tocmai trecea prin dreptul ei. Când norul trecu, din nou luminoasă, scuturându-se de gândurile rele îmi spuse :
- Dar tu ai putea să te oglindești într-una din razele mele, propuse ea, ca să nu-mi strice hatârul jocului.
- Ce folos, îi răspunsei și eu la rândul meu. Și eu știu ce port în sufletul meu, iar ochii aceia mari și frumoși în care aș vrea să mă oglindesc sunt încă atât de departe...
-Să-i spui că-l voi iubi până la capătul meu, mă rugă ea, pregătită să apună și convinsă că pe mine răsaritul mă va prinde încă neadormită.
-Să-i spui că-l aștept până la capătul nopților, o rugai eu , convinsă fiind că undeva, departe, niște ochi buni se vor oglindi și ei, ca parte din jocul de-a oglindirea, pe fața perfectă a lunii.