Și parcă...

Și parcă nici nu mai mi-e dor
Acum, c-am învățat să mor,
Și moartea mea e parcă o sete,
Ce mă usucă pe-ndelete.

Și parcă nici nu mai mi-e viață,
Și parcă aș rupe-o ca pe-o ață,
Aș scutura-o ca pe o scamă,
Și-aș îngropa-o fără teamă.

Și parcă nici nu mai mi-e trai,
Mi-e sufletul căzut din rai,
Pământu-n mine s-a uscat,
De-atâta timp n-a mai plouat.

Și parcă nici nu mai mi-e moarte,
Ci doar o zi închisă în noapte,
Și parcă nici nu mai mi-e beznă,
Ci doar un lanț legat de gleznă.

Și parcă nici nu mai mi-e mâine,
Și plânsul mușcă, ca un câine,
Și parcă nici nu-s lacrimi curse,
Ci doar potop de lumi apuse.

Și parcă nici nu mai îmi sunt,
Ieri eram cer, azi sunt pământ,
Și parcă nici nu mai am loc,
Sunt doar un om fără noroc.