Tu spui

Tu spui că dorul o să-mi treacă,
Și-o să te uit apoi, curând,
C-așa-i menit să se petreacă,
Și stelele se sting pe rând.

Tu spui că o să simt din nou
Același lucru înc-odată,
Dar o să fie alt erou
Dintr-un a fost ca niciodată.

Tu spui că totu-i trecător,
Că toate se mai duc în timp,
Că mâine fi-va mai ușor,
Și dragostea-i un anotimp.

Tu spui orice, dorind să pleci
Cu fruntea sus, lâsând în urmă,
Un dor nespus și lacrimi reci,
Regrete-n suflet care scurmă.

Tu spui ce vrei, dar eu nu zic,
Că totul o să-mi treacă-n zbor,
Pe cerul meu nu e nimic,
Doar chin de aripi care dor.

Plouă cu dor

Picură aspru o ploaie de dor,
O ploaie măruntă, banală și rece,
Ce-și lasă doar frigul,
Și-ți tremură carnea 
Și-ți mușcă din suflet
Cu chinuri ce dor.

Din stropii ei molcomi, rotunzi si candizi,
Rămân doar câțiva,
Sub forma de muguri,
In pliuri de suflet,
Ce par să-nflorească
Cu sete de viață si soare avizi.

Îi mistuie rodul deschis către vară,
Ca bobul din spice,
Ce dă înspre pârg,
Recoltă bogată de lacrimi furate
Din ochi galbeni și triști
De fostă fecioară.

Picură aspru o ploaie de seară,
Ce spală amintirea
Și-alină regretul
Că încă un vis a plecat in amurg,
Și poate doar luna
Mai stă să răsară.

Gând șchiopătând

Din gândul meu lipsește un fragment
Ce s-a pierdut în drum spre tine,
Un gând hoinar, pe fugă permanent,
Tot rătăcind printre uitări de sine.

Eu îl trimit, dar el mereu se-ntoarce,
Ca dintr-un loc ce n-ar vrea să rămână,
Ca dintr-un suflet unde nu e pace,
Și-n care mii de alte gânduri se adună.

Cu gândul tău de-ar vrea să zăbovească,
Tu ești grăbit și să-i vorbești n-ai vreme,
Și nu-nțelegi cum gând cu gând să se găsească,
De-un gând străin și inima-ți se teme.

Din gândul meu lipsește o părticică,
Dar cine știe unde s-a pierdut.
El se întoarce, schipătând cu frică,
Să mi-l primești păcat că tu n-ai vrut.

Toate începuturile

Toate începuturile par albe,
Neatinse încă de roșul întâmplării
Din atâtea inimi rănite
De veșnicul a fost odată.

Toate poveștile par vii,
Ca niște focuri fremătând în vatră,
Ce se vor stinge înghițând destine,
Cenușa lor în suflet mai rămâne.

Toate iubirile par mari
Ca niște ochi rotunzi de fată
Deschiși candid și-nlăcrimați de dor,
Visând la fericirea nu demult gustată.

Toate sfârșiturile par aspre,
Ca o furtună ce cuprinde întregul,
Și par că ne trag după ele în adâncuri,
Suflete-epave ce nu vor mai pluti vreodată.

Toate începuturile sunt doar începuturi,
Ale unor povești cu noi ca eroi,
Ce pot fi crezute iubiri de o viață,
Sau cât vor dura și nu cât vrem noi.

O noapte peste o mie

Împletită cu iubire
Luna stă să se deșire,
Croșetând un vis cu tine
Am uitat parcă de mine.

Firul ei pare să-și lase
Mângâiere de mătase, 
Unduiri subțiri și fine,
Zămislesc doru-mi de tine.

Alte fire proaspăt toarse,
Rând pe rând din lună scoase,
Coborâte pe pâmânt
Se-mpletesc la mine-n gând.

Noaptea trece-mpuținată
Luna scade deșirată,
Visul crește înpsre zori,
Roua cade peste flori.

Învelită-n vis de noapte,
Cu parfum de mere coapte,
Ce se scutură din rai,
Eu aștept un semn să dai.

Că-mi deschizi la tine-n vis,
Sufletul mi-l lași deschis,
Și-ntr-o noapte peste-o mie
O să-mi aparții doar mie.

Nu mai cred în fantezii

 Eu nu mai cred în fantezii
Ce se destramă toate intr-o clipă,
Tu nu-mi mai spune basme de copii,
Căci bucuria-n mine nu mai țipă.

Eu nu mai cred nici în povești,
Ce se sfârșesc sau stau să-nceapă,
Tu lasă-mă să simt că-mi ești,
Ca unei flori un strop de apă.

Eu nu mai cred în mângâieri,
Ce se opresc fără să-mi spună,
Că nu mai sunt la fel ca ieri,
Căci azi e-o noapte fără lună.

Eu nu mai cred deodată în cuvinte
Care s-au spus deja de-atâtea ori
Tu îmi vorbești, dar vocea-ți minte
Tot ce ne-am fost va dipărea în zori.

Ochii mei

În ochii mei mai arde o lumină
Lăsată așa, mereu aprinsă,
Pentru acel ce-ar vrea să vină,
Să nu-mi găsească o privire stinsă.

Din ochii mei nu s-a pierdut culoarea,
Ci s-a păstrat intactă în calde rătăciri,
Reînnoind o dată-n plus chemarea
Pecetluită în taina unei mari iubiri.

În ochii mei încă mai sunt văpăi, 
Ce ard mocnit fără să frigă,
Ca niște focuri risipite printre văi, 
Înlănțuite-n dorul care-n noapte strigă.

Din ochii mei încă mai cade câte-o stea,
Ca dintr-un cer cu îngeri care au plâns,
Și zăbovind pe-obrazu-mi, pare că ar vrea,
Să îi redau lucirea ce-a lasat-o sus.

În ochii mei mai poți citi o vreme
Tot ce-n cuvinte s-a rostit demult,
Ca într-o poveste ce treptat se-așterne,
Să îți păstreze în tine propriul tău trecut. 

I-am primit pe toți cu bine

I-am primit pe toți cu bine,
Nu-i mai așteptați cu dor,
De-ar putea să vă aline
S-ar trezi din somnul lor.

De-ar putea să vă vorbească
Despre tot ce nu v-au spus,
Mulți ar da să se trezească
Să strige, de-aici, de sus.

De-ar putea să mai coboare
Doar o clipă pe pământ,
Voi le-ați arăta cum doare
Că nu sunt decât în gând.

I-ați opri să nu mai plece,
Înc-o zi măcar să stea, 
Fără ei pământu-i rece,
Viața-i searbădă și grea.

I-am primit pe toți cu bine,
Vă trimit din dorul lor,
Veșnicia aici îi ține
Pe toți oamenii ce mor.

Un Om mai puțin ?

　　　 Un Om mai puțin ?
　　　
　　　Vine o zi, nu neapărat singura, când viața te pune să faci niște alegeri. Și tu le faci convins că este cea mai bună pe care o puteai face, atunci în clipa aia. Dar clipa aia trece, alte clipe trec nemăsurate peste tine, clipe care nu te lasă la fel cum te-au găsit, fiecare din ele te transformă, te modelează, te cresc sau te descresc, te îmbunează sau te înrăiesc, te duc sau te împing către un alt moment din viața ta, când sufletul tău, mintea ta, Omul sau Neomul din tine decide că acele alegeri nu ți se mai potrivesc...
　　　Și atunci ? Atunci ce ? Vor întreba cei mai mulți dintre oamenii care nu vor putea niciodată să-ți dea un răspuns, pentru că frământările tale nu sunt ale lor și ei încă n-au ajuns în etapa de a se îndoi de alegerile lor și habar nu au ce înseamnă, pentru tine, să fii umilit, rănit, ucis în fiecare zi, puțin câte puțin de durerea de a nu fi acolo unde și tu crezi că meritai să fii.
　　　Atunci... nimic ! Sau atunci...totul ! O altă alegere între totul sau nimic.
　　　Nimicul este comod, o resemnare dulce care te face să pendulezi între extazul că n-ai murit, că trăiești, că respiri, că te bucuri de un normal atât de anost pentru tine care îl ai și atât de râvnit de alții care nu l-au atins și agonia că moartea ta interioară va deveni atât de vizibilă într-o zi când te vei dori viu, mult prea târziu însă.
　　　Totul ? E doar o râvnă, nimeni nu poate avea totul fără să piardă ceva, care îl va știrbi întrucâtva, îl va face incomplet, nedem de lupta de a-l deține.
　　　Curajul alegerilor nu vine de multe ori în viața, și nu neapărat o alegere bună este rezultatul unei temerități excesive, ci, poate, al unui destin care ți-a îngăduit, de data aia, să alegi bine...
　　　Nu te da dșetept pentru alegerea făcută, data viitoare s-ar putea să ți se arate contrariul. Nu-i privi pe ceilalți cu superioritatea Alegătorului inteligent, pentru că Dumnezeu le-a împărțit pe toate cu Bunătate, iar omul care nu a ales bine nu este...un Om mai puțin !

Hai să ne jucăm de-a soarta

　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a viața,
　　　Eu sunt acul, tu fii ața,
　　　Și să coasem împreună
　　　Eu un soare tu o lună.
　　　
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a jarul,
　　　Eu sunt lemnul, tu amnarul
　　　Și să ardem împreună
　　　Încălzind o lume bună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a omul
　　　Tu fii creanga, eu sunt pomul
　　　Și să creștem împreună
　　　Tot ținându-ne de mână.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a lumea,
　　　Eu sunt saltul, tu genunea
　　　Și s-o trecem împreuna
　　　Unde Oamenii se-adună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a jocul
　　　Tu fii apa, eu sunt focul
　　　Ca să stingem împreună
　　　Dragostea din noi nebună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a soarta,
　　　Eu sunt slova, tu fii arta,
　　　Și să scriem împreună,
           Doar povești sub clar de lună

Atâtea toamne

　　　Atâtea toamne...
　　　
　　　Atâtea toamne urcă către cer,
　　　Atâtea veri din noi tot pier,
　　　Atâtea ierni grăbesc să ningă
　　　Când golul o să ne cuprindă.
　　　
　　　Atâtea frunze știu din nou să moară,
　　　Atâția pomi le lasă iar să piară,
　　　Atâția pași le scurmă pe alei
　　　Când oamenii se plimbă printre ei.
　　　
　　　Atâtea nopți prea lungi domnesc,
　　　Atâtea ploi în suflet zăbovesc,
　　　Atâtea zile fără soare sunt,
　　　Când pari închis în întuneric crunt.
　　　
　　　Atâtea toamene câte au mai trecut,
　　　Atâția ani și toate au durut.
　　　Atâtea inimi reci și desfrunzite
　　　Căci fără vară au bătăile oprite.

Peste sfârșit

Sar așchii de durere

Din sufletu-mi zdrobit,

Și lacrimi în tăcere

Îmi cad peste sfârșit.

Mă doare neputința

De-a mai schimba ceva,

Doar îmi privesc sentința,

Și-o las să fie așa...

Plătesc pentru păcatul

Cu care am iubit,

Frumosul, zarea, Înaltul.

Călăul a sosit !

Mi-e viața o pedeapsă

Pe care-o ispășesc,

Așa mi-a fost aleasă,

Am vrut doar să iubesc.

Sar aschii de durere,

Tot timpul s-a oprit,

În jurul meu tăcere,

Și cred că am murit...

Tu știi ce e tristețea ?

　　　- Astăzi ești tristă, spuse el, răsfirându-și degetele prin părul ei, ca o mângâiere pe creștetul unui copil și sărutând-o împăciuitor, de ce ?
　　　- Nu sunt tristă, încercă ea să nege, străduindu-se să-l privească cu dragoste senină, ca să nu-l adumbrească și pe el. Până la urmă, continuă ea, să fii trist nu este o dovadă de slăbiciune, doar că se vede umbra din tine.
　　　- Tu știi ce e tristețea ?, o întrebă el, meditativ, ca și cum definiția tristeții primită de la ea, cea care o mai cunoscuse și altă dată, l-ar fi ajutat să-și verifice doza de bucurie existentă în propriul lui suflet.
　　　- O umbră din interior care nu-ți lasă sufletul să strălucească.
　　　- Atunci eu caut să fac să fie soare în viața mea, fă și tu la fel, îmi place când ai soare în privire, zise el privind-o tandru.
　　　- Asta cred că facem toți, dar știi cum e...
　　　- Nu, cum e ?, întrebă el , răsucindu-se într-o parte ca să nu-i vadă ochii în care citise de multe ori durerea de a nu-i putea fi mai mult.
　　　- Și în sufletele noastre sunt anotimpuri, din când în când se-ntoarce toamna, ca și cum te-ar preveni că în curând sufletul tău e pe cale să primească tot frigul pe care iarna unei despărțiri o să ți-l aducă negreșit.
　　　- E toamnă în sufletul tău din nou ?
　　　- E demult toamnă în sufletele noastre, dragul meu, dar și toamna are culoarea, aroma și frumusețea ei.
　　　- Astăzi, sufletul tău e parfumat ca o gutuie așezată ademenitor în fereastra bunicilor, râse el, sărutându-i umărul și privindu-și ceasul : Iartă-mă, trebuie să plec, am ceva de făcut, nu te superi, nu ?
　　　- Privește, a început să ningă, șopti ea, cu ochii strâns închiși ca să nu-i picure lacrimile, obosită să-i mai plână plecările.

Gustul meu aprins de lună coaptă

În ochii tăi se scaldă luna
Ca o fecioară într-un lac trupesc,
Privind-o, mi-aș dori să fie eu una
Din razele-i ce-n ochi-ți mari lucesc.


Aș zăbovi o clipă cât o viață
Pe buzele-ți deschise către șoaptă,
Și ți-aș lăsa iubirea mea pe față,
Și gustul meu aprins de lună coaptă.

Lumina mea ți-ar netezi obrazul,
Asprit de vreme și-ncercat de riduri,
Ți-aș alunga din suflet tot necazul,
Ce-ți întristează chipul măcinat de gânduri.

M-aș ghemui rotundă în brațele-ți deschise,
Ca într-un cuib de vise umplut cu primii pui,
Și-aș număra secunde sub pleoapele-ți închise,
Chemându-te alături în zborul lor haihui.

M-aș strecura încet cu mesul meu de ciută,
Ca să-mi adăp iubirea în ochii tăi frumoși,
Scăldându-mă ca luna într-o lucire mută,
Să nu îți tulbur somnul sub pașii-mi zgomotoși.

Bucăți de suflet

　　　Bucăți de suflet cad din cer,
　　　Ca niște stele care pier,
　　　Și nimeni nu le știe gândul,
　　　Căci tuturor le vine rândul.
　　　
　　　Se răspândesc tăcute-n iarbă,
　　　Miros a tei și-a flori de nalbă,
　　　Par rupte dintr-un colț de rai,
　　　Și-mi amintesc de nopți de mai.
　　　
　　　Se strâng în jurul meu grămadă,
　　　Parcă se tem să nu mai cadă,
　　　Venirea lor din raiul sfânt,
　　　E-un dar divin pentru pământ.
　　　
　　　Și iarba caldă le primește,
　　　Cu seva ei le întregește,
　　　Un suflet nou fără de trup
　　　Ar fi doar vise ce se rup.
　　　
　　　Reîntregite într-o viață,
　　　Bucăți de suflet ca pe-o ață,
　　　Sunt înșirate în chip de om,
　　　Ce crește-ncet ca și un pom.
　　　
　　　Când anii trec coroana lui,
　　　Se avântă-n taina cerului,
　　　Și caută să mulțumească
　　　Că viața l-a lăsat să crească.
　　　
　　　Bucăți de suflet cad din cer,
　　　Sunt o dovadă că nu pier,
　　　Se-ntorc din nou către pământ,
　　　Cu Omul au un legământ.

Ochii tăi vorbesc cu ai mei

Te port cu mine în cuvinte,
Ce se-ordonează în idei
Gravate-n suflet să țin minte
Cum ochii tăi vorbesc cu ai mei.

Și-mi născocesc câte-o poveste
Rostită-ncet, sclipind pe buze,
Într-un sărut ce-mi dă de veste
Că în dorință nu sunt scuze.

Mă las sedusă-n firul ei,
Și-o las să-mi curgă-ncet prin trup,
De vei pleca să nu mi-o iei,
Căci n-aș mai ști unde s-o rup.

Și n-aș putea să mai ascund,
Niciun cuvând rămas nespus,
Ținând în palme propriu-ți gând,
Nimic nu mi-ar mai fi de ajuns.

Se înserează

În viața mea se înserează,
Încet luminile se-aprind,
Tristețea par că mi-o veghează,
De undeva mă văd venind.

În viața-mi intru resemnată,
În urma mea pășește-un câine,
Rămâne-n poarta descuiată
Să o păzească până mâine.

M-așez pe-un șubred colț de soartă,
Să m-odihnesc de ce-am trăit,
Să mă dezbrac de-a fost odată,
Ce de purtat s-a ponosit.

Pe lângă mine zac grămadă,
Bucăți de foste amintiri,
Ar trebui puse-ntr-o ladă,
Sunt galbene, fără sclipiri.

Pe masa goală stă o vază,
Dar nimeni nu mai pune flori,
Când tinerețea încetează,
Te temi de soare și culori.

Și-n vatră fostul foc s-a stins,
Uitarea l-a făcut să stingă,
Și-acum când frigul m-a cuprins
Cine mai poate să-l aprindă ?

În viața mea de-acuma s-a-noptat,
Mai suntem trezi doar eu si sufletul din poartă,
Și până mâine singuru-i lătrat,
Va fi dovada c-am trăit vreodată.

Poate Dumnezeu a plâns

E ud pământul iarăși de la ploaie
Sau poate Dumnezeu a plâns,
Miroase a crud și curg șiroaie,
Iar soarele de teamă s-a ascuns.

Mai ropotește-n cer un tunet răzlețit,
Sau poate Dumnezeu ne ceartă,
Că am uitat că Omul e darul lui iubit,
Și îl privim cu ură când îl zărim în poartă.

Privim de după storuri, sperând că poate pleacă,
Căci Omul de afară ne este un străin,
Iar gândul că ne-ar cere un strop de viață seacă,
Ne face niște lacomi, să dăruim e-un chin.

Ne bucurăm că plouă, uitând că cerul plânge,
Uscați de atâta vară, sorbim din picături
Sau bem cu lăcomie din apa ce se strînge,
Străinule din poartă, Tu cât ne mai înduri ? 

Luna

În ochii mei privește luna
Și-mi cere s-o ascund sub pleoape,
Dar cum să fac căci ea e una
Iar eu nu știu cât e jumate.

Hai, vino tu s-o împărțim,
Căci doar așa te simt aproape,
În miezul ei să ne iubim,
Căci, Doamne, cât ești de departe.

Pe chipul ei zăresc o pată,
Ce și-o ascunde prin rotiri discrete,
Misterul ei de lună îndurerată,
Ce a vegheat și patimi și regrete.

Hai, vino tu să-i curățăm obrazul,
Căci doar așa o să-i redăm lumina,
Și lângă tine o să am răgazul,
Să simt cum noaptea-mi readuce tihna.

În ochii tăi sclipește luna,
Și-ți cere blând în ei să o primești,
Să nu te temi, căci luna e doar una,
Și-n taina ei te-ndeamnă să iubești. 

O noapte albastră

 A fost odată o noapte albastră,
Ca toate nopțile pe cer,
Stăteam cuminte la fereastră,
Tot așteptam, fără să cer.

Pe stradă ardea un felinar,
Cu raza lui bătând în poartă,
Prin dreptul ei trecea hoinar
Iubirea mea de altădată.

Mergea grăbit pe trotuar
Avea de-acum o altă viață,
Că-l mai aștept n-avea habar,
Ce n-aș fi dat să-l văd la față.

Trecând de poartă s-a oprit,
Nehotărât părea c-așteaptă,
Mi s-a părut că l-am zărit
Chiar fluturându-și mâna dreaptă.

A stat o vreme parcă dus,
Și numele părea că-mi cheamă,
Și-a ridicat privirea-n sus,
Și n-am mai respirat de teamă.


Când mersul și-a reluat stingher,
Zâmbind nostalgic spre trecut,
Aș fi dorit să-l strig, să-l cer,
Dar pur și simplu n-am putut.

Inima plânge.

Cuvintele dor,
Sentimentele mor.
Timpul dispare,
Uitarea apare.

Dorul e sec,
Oamenii trec,
Viața apune,
Golul răpune.

Soarta trădează,
Moartea veghează,
Sufletul tace
Ura-l desface.

Lacrma curge
Inima plâge,
Visul rănit,
Omul iubit.

Noapte lină, oriunde te-ai afla...

Închid ochii și mă gândesc la tine cu bucurie și nerăbdare, așa cum un copil se gândește la joaca de mâine. Gândul meu colindă nestingherit întunericul nopții senine, fără să se teamă că s-ar putea rătăci, căci el știe unde să te găsească, poate așteptându-l, sau aproape amorțit și pregătit de somnul odinitor de peste noapte. Nu aș vrea să te trezească, ci dimpotrivă să te vegheze, să dormi bine, ferit de vise rele, să ți le aducă în dar doar pe cele frumoase, colorate și pline de lumină.
Mi-ar plăcea să te privesc adormind, să-ți mângâi fruntea și tâmplele, să-ți sărut obrazul eliberat de încordarea de peste zi, să te învelesc ca să nu-ți fie frig  și să-ți spun o poveste, una fără cuvinte, doar cu gesturi și mângâieri din care să înțelegi că este mai mult decât "...a fost odată", fără a râvni să rămână nemuritoare, ci doar vie, pentru ca tu, eroul ei, să poți să îi trăiești  feeria și magicul până la ultima picătură, în vreme ce eu, femeia din ea, fără a fi prințesă sau crăiasă, așez între rândurile ei, scrise în inimile fiecăruia dintre noi cu slove frumoase, toată emoția și frumusețea pe care o simți când ai certitudinea că este povestea vieții tale.
Dacă ne gândim la Seherezad și la prințul ei, care a reușit la capătul celor 1001 de nopți nu numai să nu o ucidă ci să o iubească, cred că eu mi-aș dori ca la capătul acestei povești, pe care tu o asculți învăluit în imbrățișarea mea să-ți amintești doar începutul ei, acel moment în care povestitorul captează atenția ascultătorilor săi, simțind primii fiori ai nerăbdării de a gusta din ea...din poveste, Așa voi ști că-ți va fi mereu dor de gustul meu, de gustul iubirii noastre.

Azi pământul e pătrat

Azi pământul e pătrat,
Și nici luna nu-i rotundă,
Cerul plânge-ntunecat,
O stea cade fumegândă.

Azi și timpul s-a oprit,
Orele-i sunt răvășite,
Răsfirate în infinit,
Par minute încetinite.

Azi și susul este jos,
Orizontul se destramă,
Omul dus pare plecat,
Nici ecoul nu mai cheamă.

Azi și ziua este noapte,
Bâjbâind după lumină,
Când aici pare departe,
Nici păcatul n-are vină.

Azi și mâine nu mai sunt
Decât două biete umbre,
Numai gândul e rotund,
Nicăieri nu-l poți ascunde.

Azi nimic nu e firesc,
Și normalul a apus,
Oamenii se rătăcesc,
Steaua lor nu mai e sus.

Când așteptarea doare

Când așteptarea doare
Cu ochi-ți mari și triști,
Privești în depărtare
Uitând că mai exiști.

Când așteptarea doare
Și sufletul ți-o umbră,
Culegi lacrimi amare
Și viața-ți pare sumbră.

Când așteptarea doare,
Pretinzi că poți zâmbi,
În lumea asta mare,
A mai trecut o zi 

Când așteptarea doare,
Și dorul iar se întoarce 
Privești tăcut în zare
Atâta mai poți face.

Dor de omul bun

　　Trecuseră minute bune de când stătea rezemată de balustradă așteptând, ascultând, respirând ca o dovadă că era încă vie, cel puțin pe dinafară. La câțiva metri de ea, cineva se oprise și arunca boabe de mei porumbeilor care se strânseseră ciucure în jurul lui. De undeva, nu de foarte departe se auzeau bătăi de clopot, vestind o slujbă de seară.
　　Se desprinse de balustradă și își continuă drumul, încercând să treacă neobservată, ca să nu sperie prea mult porumbeii. Când ajunse în fața bărbatului care îi hrănea, acesta îi făcu semn să se oprească, aruncând ultima mână de grăunțe. Se trezi dintr-o dată înconjurată din toate părțile de păsări. Zâmbi, dar trebuia să recunoască că fâlfâitul aripilor lor, iureșul creat o zăpăciră și îi tulbură întrucâtva starea de liniște pe care o simțise până atunci. Deși stăteau unul lângă altul, bărbatul părea absent și captivat doar de obiectul preocupărilor sale, porumbeii. Când aceștia terminară de mâncat și își luară zborul, bărbatul se întoarse spre ea și spuse :
　　- Acum poți să treci, seara bună.
　　-Mulțumesc asemenea, răspunse ea politicoasă, făcând primii pași fără să îl privească, nu din timiditate, ci pentru că un chip în plus, nu însemna neapărat un om nou.
　　-Ce făceai acolo ? Te-am observat, ai stat ceva vreme, privind în zare, o opri el din nou. Avea o voce aspră, dar protectoare, care-i amintea de vechii căpitani de corăbii.
　　-Ascultam dorul...
　　-Dorul are sunet, nu știam, fantezii feminine, făcu el, dând din mână a lehamite.
　　　- Dorul are ecou, răspunse ea cu dârzenie, întorcându-se și oprindu-se în fața lui, hotărâtă să lupte cu neîncrederea omului acela în dorul ei.
　　　La rândul său și el îi susținu privirea și prima dintre luptele, mereu altele, dar totuși aceleași dintre rațiunea unui bărbat și simțirea unei femei părea gata gata să înceapă. Niciunul nu era pregătit însă să o piardă, dar amândoi se simțeau lipsiți de aliați și strategii.
　　　Bărbatul scoase din buzunarul jachetei un pachet de țigări din care luă una și și-o aprinse fără să se sinchisească de prezența ei.
　　　Ea se întreba de ce nu pleca. De ce-și simțea picioarele înțepenite în locul acela, de ce i se părea că dacă pleca atunci întreg eșafodul ei de convingeri filozofice s-ar fi prăbușit pentru totdeauna.
　　　Bărbatul mai trase un fum din țigare și apoi zise :
　　　- Și a venit ?
　　　- Cine să vină ?, răspunse ea încurcată.
　　　-Ecoul, nu pe el îl așteptai ?
　　　- Nu așteptam nimic, doar ascultam, și până la urmă ce-ți pasă dumitale ce făceam eu aici ?
　　　- Nu-mi pasă, e drept, erai doar frumoasă, așa așteptând... Femeile sunt frumoase când așteaptă, așa adâncite în visare. Semănai cu Penelopa.
　　　Ea simți sarcasmul din vocea lui și dacă inițial fusese tentată să-i mulțumească pentru compliment, acum se hotărî să nu o mai facă și să plece cât mai curând. Se întoarse pe călcâie, recunoscându-se învinsă de incisivitatea și pragmatismul lui și făcu din nou câțiva pași. Îl auzi strigând : 
　　　-Și de cine ți-era dor ?
　　　Închise ochii, strânse din buze, și continuă să meargă, pentru ca în secunda următoare să se ciocnească de el. Constată asta când redeschise ochii.
　　　Ridică capul, era mult mai măruntă decât el, și îl privi în ochi, privire în care pusese toată căutarea și toată așteptarea pe care sufletul ei o strânsese de atâta amar de vreme și șopti cu teamă:
　　　- De un om bun !
　　　El zâmbi cu înțelegere și bunătate, o mângâie tandru pe obraz, apoi îi luă una din mâinile care atârnau inerte pe lângă trupul ei mic și ducând-o la buze o sărută, zicând :
　　　- Oamenii buni vin când te aștepți mai puțin, stau doar o clipă și-ți rămân în suflet o viață !
　　　- De unde știi ? Ar fi vrut ea să întrebe sau poate chiar întrebase, dar el îi apăsă buzele cu degetul arătător și spuse :
　　　- E drept, nimeni nu știe. Noapte bună mai spuse el dându-i drumul la mână și pornind în direcția opusă celei în care pornise ea.
　　　Năucită de emoție se întoarse către el, dar se întunecase deja și nu se mai distingea decât o umbră. Auzi sau poate doar i se păru, o voce aspră spunând :
　　　- Vino mâine seară ! Adu-ți și dorul cu tine, eu am să aduc omul bun.
　　　 Să se mai ducă ?
　　　
　　　

Mi-e sufletul nesuflet

　　  Mi-e sufletul o tină,
　　Un glod mâlos și rău,
　　Deși nu port vreo vină,
　　Pășesc prin el cu greu.
　　
　　Mi-e sufletul un haos 
　　Și totul pare-un vid,
　　Cer timpului adaos
　　Să-l reașez lucid.
　　
　　Mi-e sufletul un loc,
　　În care n-am mai fost,
　　Nu-l recunosc deloc,
　　Și-l simt fără de rost.
　　
　　Mi-e sufletul nesuflet,
　　Lipsit parca de viață, 
　　Pierit-a tot din cuget,
　　O mască-n loc de față.

Când înțelegi că în iubire

Când înțelegi că în iubire
Nu este loc pentru decor,
O porți cu tine în simțire
Și o așezi unde ți-e dor.

Când înțelegi că în iubire
Nimic și nimeni nu așteaptă,
Și orice pas spre fericire
Te urcă sau coboar-o treaptă.

Când înțelegi că în iubire
Nu poți trăi din amintiri,
Cea mai cumplită amagire,
Erou al unei neiubiri.

Când înțelegi că în iubire,
Nu e nimic de înțeles,
Ci doar scânteia din privire
Aprinde întregu-ți univers.

Când înțelegi că în iubire,
Doar tu pe tine te-nțelegi,
Iar drumul tău spre împlinire
Te face rege între regi.

Chipul tău m-a durut

Ai ajuns prea târziu,
Nu mai am ce să-ți fiu,
Te-așteptam mai devreme,
Cine acum să te cheme ?

Ai ajuns după ieri,
Nu mai ai cum să-mi ceri
Înc-o zi pentru tine.
Am închis-o în mine.

Ai ajuns prea spre noapte,
Sunt acum prea departe,
M-am ascuns de regrete.
Nu mai vreau să mă certe.

Ai ajuns prea târziu,
Nu mai pot să te știu,
Pari cumva cunoscut,
Chipul tău m-a durut.

Din poezia mea

Din poezia mea răzbate o chemare
A unui suflet mistuit de dor,
E ca un strigăt care doare,
Să simți ca el nu e ușor.

Din poezia mea răzbate un suspin,
A unei inimi ce mai bate ,
Și împletită în ritmu-i fin,
Iubirea-i se așează-n toate.

Din poezia mea răzbate un fior,
Al unui gând plecat departe,
Către povești ce încă dor
Când alte drumuri le desparte.

Din poezia mea răzbate un destin,
Al unui om ce încă simte
Că viața-i uneori un chin
De nu trăiești iubiri sortite.

Ca niște pietre

Ca niște pietre aruncate pe pământ,
Atâtea inimi zac să moară,
Și nimănui nu-i pasă c-or să piară
Căci nu le ține niciun legământ.

Cum pietrele se încălzesc la soare,
Când mila lui răsfrânge câte-o rază,
Și-n inimă iubirea ține trează,
Acea căldură care-i dă culoare.

Nepăsători noi aruncăm cu ele,
Și le călcăm haotic în picioare,
Fără să stim că, poate-n fiecare,
Se ascunde forma unei inimi grele.

Ca niște pietre multe inimi sunt,
Căci neiubirea le-a ucis căldura,
Poți să te joci cu ele dându-le de-a dura,
Orice le-ai face nu mai simt demult.