Tu știi ce e tristețea ?

　　　- Astăzi ești tristă, spuse el, răsfirându-și degetele prin părul ei, ca o mângâiere pe creștetul unui copil și sărutând-o împăciuitor, de ce ?
　　　- Nu sunt tristă, încercă ea să nege, străduindu-se să-l privească cu dragoste senină, ca să nu-l adumbrească și pe el. Până la urmă, continuă ea, să fii trist nu este o dovadă de slăbiciune, doar că se vede umbra din tine.
　　　- Tu știi ce e tristețea ?, o întrebă el, meditativ, ca și cum definiția tristeții primită de la ea, cea care o mai cunoscuse și altă dată, l-ar fi ajutat să-și verifice doza de bucurie existentă în propriul lui suflet.
　　　- O umbră din interior care nu-ți lasă sufletul să strălucească.
　　　- Atunci eu caut să fac să fie soare în viața mea, fă și tu la fel, îmi place când ai soare în privire, zise el privind-o tandru.
　　　- Asta cred că facem toți, dar știi cum e...
　　　- Nu, cum e ?, întrebă el , răsucindu-se într-o parte ca să nu-i vadă ochii în care citise de multe ori durerea de a nu-i putea fi mai mult.
　　　- Și în sufletele noastre sunt anotimpuri, din când în când se-ntoarce toamna, ca și cum te-ar preveni că în curând sufletul tău e pe cale să primească tot frigul pe care iarna unei despărțiri o să ți-l aducă negreșit.
　　　- E toamnă în sufletul tău din nou ?
　　　- E demult toamnă în sufletele noastre, dragul meu, dar și toamna are culoarea, aroma și frumusețea ei.
　　　- Astăzi, sufletul tău e parfumat ca o gutuie așezată ademenitor în fereastra bunicilor, râse el, sărutându-i umărul și privindu-și ceasul : Iartă-mă, trebuie să plec, am ceva de făcut, nu te superi, nu ?
　　　- Privește, a început să ningă, șopti ea, cu ochii strâns închiși ca să nu-i picure lacrimile, obosită să-i mai plână plecările.