Tăcere

Te-am găsit așezat pe un morman din tăcerea,
Din care ascuțeai unul câte unul cuvintele crude.
Auzeam cum sar din ele așchii perfide
Din vorbele nerostite, gânduri amuțite pe loc.

În curând sufletul meu s-a umplut de tăcere,
Ca o mare adâncă și fără de sfârșit,
În care a trebuit să mă scufund,
În timp ce tu vâsleai nepăsător, depărtându-te.

Acolo, în adâncuri, m-aștepta cu mirare,
Cea din umă clipă rămasă între noi,
Ca o epavă nedorită dintr-o iubire ucisă
Din teama c-ar fi devenit mult prea mult.

Din când în când valurile sparg tăcerea,
Și până la suprafață ajunge strigătul ei,
De iubire ucisă și înecată în adâncuri,
În căutarea răzbunătoare a ucigașului ei.

Te va găsi într-o zi plutind în derivă,
În căutarea tocmai a acelei tăceri,
Cu care ai ucis mai demult, mult prea devreme
Cea din urmă iubire din vața-mi de om.