Ultimul apus

S-a întunecat pe cerul tău iubirea
O clipă am prins din ultimu-i apus,
Simțeam că moare și-i vegheam pieirea,
Și mă rugam să fie, dar s-a dus.

În dorul nostru se făcuse noapte, 
Dar ne temeam s-aprindem vreo lumină,
Păream aici, dar noi eram departe,
Și pretindeam că nu suntem de vină.

Ne prefăceam că încă ne mai este zi,
Și ne-amăgeam că poate încă un sărut,
O să mențină aprinsă-n razele-i târzii,
O ultimă sclipire de sfârșit tăcut.

Pe cerul nostru astăzi nu mai iese luna,
Doar câte-o stea răzleață pâlpâie prin nori,
Că suntem noi sau alții nopții e totuna,
Prin sufletele noastre îngroapă câte-un dor.

Nebunia nopților cu lună

Când nebunia nopților cu lună

Făcea din tot ce simt un paradis,

În care tu, iubirea mea nebună

Păreai să faci din viața mea un vis.

Când nebunia nopților cu lună

Punea pe chipul tău lucirea-i fină,

Iar ochii tăi păreau să spună

Că fără mine noaptea n-ar mai fi senină.

Când nebunia nopților cu lună

Se întindea din noapte până-n zori,

Tu îmi șopteai, ținându-mă de mână,

Că-ți sunt cea mai frumoasă dintre flori.

Când nebunia nopților cu lună

S-a terminat firesc în zori de zi,

N-a mai fost nimeni ca să-mi spună

Că înc-o dată mă vei mai iubi.

Rolul meu

Din noaptea mea fugit-a luna
Ca să răsară, poate, pe un alt cer,
Și stelele căzură una câte una,
Pe lumea asta toate pier…

Pe cerul meu se frânse orizontul,
În mii și mii de linii mici, mărunte,
Rentregirea lui ar duce totul
Poate mai sus decât un vârf de munte.

Din viața mea trăi-am o frântură,
Delimitată de un vis absurd, grotesc,
În care rolul meu jucat de o dublură
Părea finalul straniu a tot ce-i omenesc.

Pe scena mea luminile s-au stins,
În piesa asta nu se văd actorii
Doar rolul lor se aude-n Necuprins,
Acolo unde n-ajung spectatorii.

Tu iartă-mă

Tu iartă-mă că n-am rămas
Pentru o chemare crudă, fără glas,
Tu iartă-mă că n-am mai așteptat,
Când ai ajuns eram deja plecat.

Tu iartă-mă cum doar tu poți ierta,
Căci am nevoie de iertarea ta,
Tu iartă-mă așa cum doar tu știi
Că a ierta înseamnă a iubi.

Tu iartă-mă îți cer încă o dată,
Căci poate am să iert și eu vreodată,
Tu iartă-mă, să-nvăț să iert și eu,
Căci tot iertând ne vom iubi mereu.

Toamnă, simbol de asfințit al unei vieți de doamnă

Și înc-o toamnă trece peste noi,
Se simte-n vântul cu miros de ploi,
În frunzele ce cad neputincioase,
În frigul care intră-ncet prin case.

Începe să miroasă a fum și-a brumă,
Pe cer nori negri-n pâlcuri se adună,
O ceață densă peste tot se lasă,
Și nostalgia parcăs-ar întoarce acasă.

E aceeași toamnă ca și altă dată,
Mă bucur s-o-ntâlnesc încă o dată,
E semn că încă un an a mai trecut,
Multe am trăit, multe am pierdut.

Bine-ai venit din nou la mine, toamnă,
Simbol de asfințit al unei vieți de doamnă,
Din măreția ta aș vrea să-mi dăruiești,
Căci an de an tot mai distinsă ești.