Farul

Nu sunt un far ci doar o stâncă,
Mai sus decât restul stâncilor reci,
Mă pot prăvăli oricând în marea adâncă,
Sau pot să rămân suspendată pe veci.
　　　
Lumina ce-o vezi nu vine din mine,
Ci se revarsă de sus din marele cer,
Dar dac-o simți că ajunge la tine,
Urmeaz-o o clipă, atâta îți cer.
　　　
Lasă-te dus de valuri înalte,
Ca o corabie veche călită în furtună,
Lumina aceea ți-arată prin noapte,
O altă cărare, mai lină, mai bună.

Privește atent spre stâncă ori Far,

Singurătatea de jos, e aceeași și sus,

Doar că pe stâncă dorul e rar,

Iar soarele vieții nu-i veșnic apus.

　　　

Nu sunt un far, nici n-aș putea,

Să fiu călăuză, dar pot fi oglindă,

Celor ce-ar vrea să privească în ea,

Zărindu-și în suflet lumina arzândă.

　　　

Deci suflete blând, ești propriul tău far,

Așa cum și eu sunt propria-mi stâncă,

De tine depinde să poți visa iar,

La chipul de lună din marea adâncă.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667