Ca o soție clevetitoare care,
A obosit să vorbească mereu,
Fără să fie ascultată de el.
La început am crezut că e bine
Să-mi țiuie sufletul de liniște,
Să aud în el doar doar șuier
De vânt sec, anost și tăios.
Apoi am crezut-o moartă,
Și m-am speriat de liniștea ei,
Inertă ca o păpușă de gumă,
Adormită până la joaca de mâine.
Am căutat-o în locul acela,
Netăinuit din inima mea,
În care o găseam mai demult,
Mustind de plăcerea chinului meu.
Am găsit-o culcată într-o parte,
Cu fața întoarsă spre mine,
Părea o femeie bătrână și bună,
Ca o bunică citind o poveste.
Avea ochii mari, de un albastru etern,
Ce priveau fix în sufletul meu,
Implorându-mi iertarea, din buze
Amuțite de-o vreme încoace.
I-am întins o bucată zemoasă de chin,
Rămasă stingheră în inima-mi goală,
Să-și potolească setea din gură
Și să rostească iarăși ceva.
M-a privit resemnată în tăcere,
Și-a mușcat însetată din picul de chin,
Ca și cum își cerșea mântuirea,
Și ar fi înțeles cum e să te doară.
Mi-a fost milă de zbuciumu-i crud,
De-a rămâne mută în sufletul meu,
Așa cum i-a fost poate vreodată și ei,
Când o lăsam să țipe în mine de ajuns.
Sursa foto-Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu