Tu-mi ești departe

　　Trec zile-ntregi fără să știu
　　Pe unde ești și ce mai faci,
　　Iar dorul meu atât de viu
　　Cumplit te strigă, dar tu taci.
　　
　　Trec nopți întregi fără să-mi spui,
　　Că mă primești în visul tău,
　　Că nu dai voie nimănui
　　Să mă aștepte în al său.
　　
　　Și nopți și zile se tot duc,
　　Și parcă-s mâine săptămâni
　　De când mă lupt cu-n dor năuc,
　　Căci eu aștept și tu amâni.
　　
　　Amâni să vezi, dar înțelegi,
　　Că-ți pot fi zi, dar nu-ți sunt noapte,
　　Și chiar de-ai vrea ca să le legi,
　　 Eu sunt aici, tu-mi ești departe. 
　　

Paradoxuri

　　Sunt depărtări ce par aproape,
　　De parcă ai vrea să le atingi,
　　Și sunt ecouri ce par șoapte,
　　De nici nu poți să le distingi.
　　
　　Sunt ceasuri lungi ce par minute,
　　Unite într-un scurt tic-tac,
　　Sunt și cuvinte ce par mute,
　　Pornind din glasuri care tac.
　　
　　Sunt vânturi aspre ce par blânde,
　　Ca niște calde, fine, adieri,
　　Sunt pietre reci ce par plăpânde,
　　Când le încălzești cu mângâieri.
　　
　　Sunt oameni mari ce par mărunți,
　　Dar înălțimea lor e-n fapte,
　　Mai sunt și alții ce par munți,
　　Dar culmea lor e atât de aproape.
　　
　　Sunt nestemate ce par falsuri,
　　Ca niște ziduri peste uși deschise,
　　Și sunt tangouri ce par valsuri,
　　Când pașii lor se-amestecă prin vise.
　　
　　Sunt mii și mii de alte paradoxuri 
　　Atâtea lucruri ce nu sunt cum par,
　　Pământul e rotund, dar are colțuri
　　În care până și lumina ajunge rar.

Să-i ceri iubirii mele

　　 Să-i ceri iubirii mele să te-ntoarcă
　　Acolo unde crezi că totul s-a sfârșit,
　　E ca și cum ai vrea prin ochii tăi să treacă
　　Din nou lumina care i-a orbit.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să-ți răspundă
　　Acolo unde nu sunt întrebări,
　　E ca și cum ai vrea o simplă undă
　　Să construiască valuri de chemări.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să te-aștepte
　　Acolo unde nu mai vrei să vii,
　　E ca și cum ai vrea să urci pe trepte
　　Al căror număr infinit va fi.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să te-ajungă
　　Acolo unde ai ales să fugi,
　　E ca și cum ai vrea ca umbra-ți lungă
　　Să se întindă între astăzi și atunci.
　　

Nicăieri

Nicăieri e un loc în sufletu-mi trist,
În care mă ascund, când nu vreau să exist.
Un loc mai retras doar cu lună și stele,
Cu care vorbesc în nopțile-mi grele.

Nicăieri e-un acasă ce sună ciudat
Pentru cei ce nu știu că de tine au uitat,
Pentru cei ce mai cred în prezența lor vie,
Și - așteaptă să-i strigi, ca aproape să-ți fie.

Nicăieri e o viață cu miros de gând vechi,
Trăită pe fugă în ceasuri perechi,
Din care nu știi cât a fost sau mai este,
Ca atunci când adormi ascultând o poveste.

Nicăieri e acolo unde nimeni n-ajunge,
Nici cel care râde, nici cel care plânge,
Aproape de sus, cât mai departe de jos,
Spre care urcarea e-un drum dureros.

Îmi plac lucrurile făcute cu dragoste

　　Îmi plac lucrurile făcute pentru mine cu dragoste, ție nu ? De la cele mai simple până la cele mai complicate. De la o simplă privire, atunci când ochii noștri nu se întâlnesc, pentru că eu privesc înspre altceva și tu mă mângâi cu privirea pe care o simt caldă și bună, însoțindu-mi gesturile și mișcările, care devin mai sigure și mai echilibrate pentru că știu, simt cum cineva le privește cu dragoste.
　　Îmi place zâmbetul tău atunci când spun sau fac ceva care te amuză, te binedispune, te rupe din cotidianul ursuz al rutinei de zi cu zi. E frumos când cineva îți zâmbește cu dragoste.
　　Îmi place să îți simt gândurile învăluindu-mă cald, întrebându-te ce fac, unde sunt, cum sunt îmbrăcată, cine se bucură de prezența mea în absența ta, ca un soi de apartenență invizibilă, o mândrie justificată, de inimă integral deținută, de suflet așezat cuminte și multicolor în podul palmei tale, atente să nu îl gonească cu o strângere nesăbuită
　　Îmi place să mă ții de mână în timp ce colindăm, nestingheriți, pe o stradă, nu pentru că mi-e teamă să nu mă rătăcesc de tine, ci pentru că îmi plac lucrurile făcute cu dragoste, și pentru că, să ții pe cineva de mână este o dovadă de asumare a responsabilității omului care îți ține mâna în mâna ta.
　　Îmi place să știi cine sunt eu, dincolo de puținul pe care l-ai aflat despre mine, de normalitatea mea aparentă. Să mă recunoști închizând ochii și imaginându-mă în ipostaze pe care nu le-am trăit niciodată împreună : un asfințit, un răsărit, o baie în mare, un popas pe marginea unui izvor, o fotografie cu un peisaj de munte în spate, un peisaj care îți taie respirația, pe care eu l-am ales pentru că seamănă cu tine, măreț și atrăgător, în vreme ce tu îmi acoperi protector umerii cu brațul, pentru că, nu-i așa, îmi plac lucrurile făcute cu dragoste.
　　Îmi place să întind mâna oamenilor din viața ta, să întinzi mâna oamenilor din viața mea, conștienți de importanța pe care ei o au pentru a valida alegerea noastră reciprocă, mândru că-ți sunt, mândră că-mi ești, fericiți că ne suntem, încrezători că ne vom fi atunci când ne vom reîntâlni, aici, pe pământ, iar distanța dintre noi nu va mai fi atât de omenesc de mare.
　　Pentru că îmi plac lucrurile făcute pentru mine cu dragoste, viața asta ne va învăța cum, pentru următoarea, din care, poate nu va mai lipsi sincronizarea în a spune ,,da,, lucrurilor făcute cu dragoste.
　　

Foșnește vântul....

Foșnește vântul și mă întreabă
De ce-am venit și cât mai stau,
Dar eu mă simt atât de slabă,
Și să răspund nu pot, nu vreau.

Poate am venit să regăsesc,
Fiorul muzicii din toamnă,
Poate am venit să îndrăznesc,
Să nu mai fug din nou, cu teamă.

Foșnește vântul a răspuns,
Cu scepticismul celui care știe,
Că orice suflet care a plâns
Se recunoaște dintr-o mie.